Pâinea-om

Un om simplu de la ţară, atins de genialitate, spunea, într-un interviu „să ştiţi dumneavoastră, pâinea e om” şi m-am gândit mult timp că, de vreme ce omul acela avea dreptate, aş putea fi şi eu o bucată de pâine, un boţ cu ochi, cum spunea Creangă.

Dincolo, însă, de această constatare sentimental-ontologică, explorând puţin dome­niul pâinii sacre, constat că primul text care evocă făina de cereale îl găsim în Geneză. Nu trebuie să fii teolog ca să înţelegi cât de importantă este pâinea pentru creştini. Însuşi numele Bethleem, în aramaică, înseamnă „Casa Pâinii”, iar episoadele care se referă la pâine sunt cu duiumul în Biblie: călătoria lui Iisus în deşert, înmulţirea pâinilor şi, bineînţeles, pâinea de împărtăşanie.

Formula „acesta este trupul meu” şi gestul de a rupe pâinea aveau o putere simbolică enormă într-o civilizaţie bazată pe cultura grâului. Ritualul binecuvântării ei s-a generalizat în secolul al IX-lea, în timpul papei Leon al IV-lea, când se considera că pâinea de împărtăşanie are puterea de a vindeca bolile şi de a îndepărta omul de la păcat.

Până la Iisus Hristos, pâinea era deja asociată unei forme de spiritualitate, pentru că mulţi oameni îşi îngropau morţii împreună cu cerealele, stabilind o legătură între ele. În Roma Antică, latinii aduceau şi ei pâine la înmormântări, obicei perpetuat până în zilele noastre.

Încă din Antichitate, pâinea era asociată şi cu procrearea. Frământarea, coacerea şi scoaterea din cuptor evocau copu­laţia, sarcina şi naşterea. Cuvântul „zera” are, la evreii vechi, un triplu sens: el defineşte sămânţa vegetală, sperma şi originea speciei. Cât despre cuvântul „placenta”, ştim cu toţii că, astăzi, la fel ca şi în vremea romanilor, el are, mai întâi, un înţeles anatomic dar şi unul de patiserie, care denumeşte un îndrăgit produs aflat şi pe mesele de Crăciun şi de Anul Nou. „Plăcinta” derivă din acest „placenta”. 

Şi pentru că am amintit de patiserie, drojdia care făcea să se umfle aluatul precum burta unei femei însărcinate se bucura, în vechime, de un tratament aparte: ea era vegheată precum o viitoare mamă. În cazul acesteia din urmă, nu se făcea gălăgie în preajma ei (pentru ca zgomotul să nu provoace pete la naştere sau malformaţii pe corpul nou-născutului...). În Belgia, femeile sterile erau aşezate pe cuptor (ca să se coacă, precum o pâine), cu o nucă de drojdie în poală, iar în Grecia, vecinele care-şi împrumutau una alteia drojdie nu luau niciodată de la o femeie sterilă.

Cea mai frumoasă şi mai plină de-nţelesuri trimitere la sacralitatea pâinii îmi pare, însă, gestul de a face o cruce deasupra ei, înainte de a băga pâinea în cuptor. Acesta e, de fapt, începutul poveştii omului. E începutul începuturilor. Crucea de pe pâine e totuna cu crucea pe care-o facem când pornim un an nou, când se naşte un copil, când tragem o brazdă nouă, când plecăm la drum lung, când ne aşezăm la masă. La masă, unde, în mijloc, abureşte pâinea ce de toate zilele. Pâinea-om.