Patimile unei biserici salvate de lumina vie

Cântările Sfintei Liturghii de duminică răzbăteau până în stradă din Biserica Sfântul Pantelimon din apropierea Foişorului de Foc. Vocile credincioşilor şi ale preoţilor răsunau, pă­trun­ză­toare, din lăcaşul de cult, devenit ne­în­căpător, emanând bucurie, aducând lacrimi pe chipurile mul­tora. Incendiul din seara de 9 ianuarie, stins după o luptă crân­cenă, le-a aprins şi mai tare cre­dinţa în suflete. I-a unit, i-a adus alături de preoţii sfântului aşezământ atât în seara pâr­jo­lului, să salveze, alături de aceştia şi de pompieri, icoane şi alte obiecte de cult nepreţuite, cât şi după stingerea focului, când totul era acoperit cu un strat gros de funingine, când apa mustea din zidurile salvate.

La două săptămâni de la in­cen­diu, biserica străluceşte. Scrumul şi negreala au fost curăţate, obiectele de cult, lustruite mai bine ca niciodată. Umezeala îşi mai spune cuvântul, iar mici fisuri brăzdează zidurile umede, semn că este nevoie urgentă de in­tervenţii de îndepărtare a mu­ce­gaiului, de restaurare şi conservare. În linişte profundă, cre­din­cioşii au ascultat, la finalul slujbei, predicile preotului paroh Marian Constantinescu şi ale pre­o­tului slujitor Bogdan Aurel Teleanu şi, cu evlavie, s-au închinat, sărutând răcliţa cu moaştele Sf. Mc. Pantelimon, veşmântul Sf. Cuv. Parascheva şi icoana Sf. Ier. Spiridon, mulţumind Mân­tu­i­­to­rului că le-a salvat biserica din flăcări.

În seara de 9 ianua­rie, turla Pantocrator a Bisericii Sf. Pantelimon a fost sacrificată pentru salvarea lăcaşului de cult. Astăzi, biserica are un nou Pantocrator ocrotitor, identic cu cel din Catedrala Patriarhală: Hristos cel ce ieri, de astăzi şi din veci.
Dând la o parte perdeaua timpului, am aflat că Biserica Sf. Pantelimon (Foişorul de foc) a trecut peste grele încercări. Se spune că e construită în secolul al XVII-lea de un deţinut care a reuşit să evadeze din închisoarea aflată în pivniţele casei podarilor, de pe Podul Târgului de Afară, care, drept mulţumire că a scă­pat cu viaţă, a construit o biseri­că din lemn.

Ce s-a întâmplat cu ve­chiul aşezământ nu putem spu­ne însă, ceea ce se ştie din pisania săpată în piatră cu litere chirilice, este că „lăcaşul din zid a fost construit în anul 1790, pe locul unei biserici din lemn”, ctitor fiind preotul Ivan ot Silvestru.
În tinda aşezământului mulţi au învăţat carte, biserica şi chilii­le din jur având un mare rol în lu­mi­narea neamului, preoţii în­vă­ţâ­ndu-i cu mare răbdare tainele scrisului şi ale cititului. Cât despre Alaiul Sf. Pantelimon şi importanţa mănăstirii cu acelaşi nume, unul dintre marii cronicari ai Bucureştilor de altădată, colonelul Dimitrie Papazoglu (1811-1892), spunea în „Istoria fondărei oraşului Bucureşti”: „Alaiul Sfântului Pantelimon se făcea în ajunul şi în ziua acestei sărbători.

În ajun, la vremea vecerniei, după-prânz, mergeau în carete, mitropolitul şi după el domnul, la mănăstirea Sf. Pantelimon, afară din Bucureşti, unde se făcea vecernia săr­bă­to­rii;(...) A doua zi, în ziua Sfântului Pantelimon, pornea alaiul domnesc de la palat, organizat întocmai ca alaiul intrării domnului în Capitală, cu deosebire că bani nu se azvârleau. (…) Era atât de lung, încât capul trecea de Curtea Veche, pe când coada nu ieşise din curtea palatului. Astfel mergea înainte pe câmpia Pan­telimonului, de la streajă (ba­rieră) până la monastire; domnul şi boierii erau călări, iar lu­mea pe jos şi se ducea numai din dragoste către religiune, şi mai cu seamă către Sf. Panteli­mon — nume ce se traduce în lim­ba românească: «sfânt în­de­obşte milostiv». Acolo asistau la liturghie, în sfânta biserică; ofi­cia mitropolitul cu clerul”.

Grav avariată de cutremurul din 1940, biserica a fost refăcută sub îngrijirea preotului paroh Gheorghe Popescu- Colibaşi. În 1942 a fost legată cu fier, au fost fă­cute strane noi şi i-a fost adus clo­pot, cel vechi fiind luat de nemţi în timpul ocupaţiei din 1916-1918. Şi cutremurul din 1977 şi-a pus amprenta asupra bi­sericii. Pereţii s-au fisurat, frontonul s-a dislocat, fiind demolat şi rezidit, lucrările de consoli­dare fiind încheiate în 1979, atent supravegheate de părintele paroh Ioan Stănculescu. Ul­tima încercare pe care a trecut-o a fost cea din noaptea de 9 ia­nuarie, atunci când s-a în­tâm­plat o minune: catapeteasma şi sfântul altar au scăpat de văpăile care cuprinseseră turla, deşi jă­ra­ticul cupolei prăbuşite a trecut razant de tâmplă.

În timpul salvării obiectelor sfinte, o singură icoană a refuzat să se des­prin­dă de catapeteasmă: cea a Sfâ­n­tului Spiridon, care a rămas să apere iconostasul şi altarul de un dezastru total. Aşa cum în vechime l-a înfruntat pe filosoful arian care a renunţat la erezii şi a trecut la dreapta credinţă, tot aşa, Sf. Ier. Spiridon a păzit biserica de la mistuire. În noaptea vâlvătăii, printre aburi şi funingine, preoţii au distins icoana intactă a Sfântului, care ţine în mână o cărămidă din care iese apă şi foc. Aşa cum, odinioară, făcând semnul Sfintei Cruci cu dreapta, ţinând în stân­ga o cărămidă, şi-a înălţat ruga „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” şi îndată ce a strâns cărămida s-a întâmplat o minune – focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, lutul rămânând în mâinile sfân­tului, iar filosoful n-a mai pus la îndoială Trinitatea –, tot aşa, Sf. Ierarh a oprit flăcările să mistuie biserica.