Piaţa este ţara în care vreau să trăiesc

M-am născut într-o ţară răsărită pe un teritoriu care s-a nimerit mereu la marginea şi intersecţia unor forţe şi sfere de influenţă mai puternice decât ea. Care şi-a asumat cu o bucurie neînţeleasă fatalismul miori­tic şi „somnul cel de moarte”, autoindus, prin prisma faptului că nu a învăţat niciodată pe deplin lecţia so­lidarităţii, ingredientul-cheie în potentarea energiilor pozitive ale unei comunităţi. Iar în rarele momente când o astfel de solidaritate s-a conturat au existat mai totdeauna lideri care şi-au utilizat pu­terea şi influenţa pentru a manipula şi a distruge o astfel de stare de spi­rit şi pentru a distruge şi dispersa ene­r­gii­le care creau o astfel de legătură.

M-am născut într-o ţară în care în urmă cu puţin peste douăzeci de ani cetăţenii săi erau nevoiţi să-şi autocenzureze şi interiorizeze libertatea de gândire şi de exprimare. O ţară în care prea mult timp cetăţenilor săi le-au fost închise canalele de comunicare liberă, între ei, dar şi între ei şi lumea de „afară”. Timp în care aceeaşi cetăţenii au fost folosiţi unii împotriva altora de către un regim perfid, orwellian, care a încercat şi a reuşit să se insinueze în casele, în mintea şi în sufletele lor. Atât de mult timp şi atât de eficient încât, la căderea acelui regim sau, mai bine zis, predarea ştafetei către nivelurile doi şi trei ale sistemului, a fost foarte simplu să se menţină starea de confuzie şi să se continue politica perfidă de control prin dezbinare şi prin descurajarea oricărei iniţiative de so­lidarizare spontană, incluzivă, activă şi nonviolentă.

Atât de mult timp şi atât de eficient, încât, iată, după mai bine de douăzeci de ani postdecembrişti, observăm că politicul şi-a păstrat într-o mare măsură atitudinea faţă de cetăţenii acestei ţări, şi invers. Avem, pe de o parte, o lume de mult prea multe ori, şi cu prea puţine excepţii, a aroganţei, a indiferenţei mute şi surde la dialog intern şi la dialog cu oamenii, o lume închisă într-un monolog acuzator faţă de cei pe care ar trebui să-i servească şi incapabilă să admită şi să-şi asume responsabilitatea propriei incompetenţe şi a proprii­lor gafe. Pe de altă parte, cetăţenii acestei ţări, de prea multe ori atomizaţi, fiecare în faţa propriului televizor sau a altor mijloace de informare în masă, trăind o versiune indirectă, mută şi fără finalitate, căci nu-şi găseşte ecoul în lumea politicului, de „participare” la viaţa colectivă.

Acum mai bine de o lună, în Piaţa Universităţii, cetăţenii şi-au recăpătat vocea, au luat atitudine, spontană, au plecat din faţa televizorului, au coborât de pe Facebook şi au re­des­coperit spaţiul public, unde au spus nu aroganţei, indiferenţei şi scepticismului, au amendat întreaga scenă politică, indiferent de culoare, au exersat participarea democratică, au optat pentru o cultură a protestului democratic şi a solidarităţii. Şi continuă să o facă.

Merg în Piaţa Universităţii în ca­litate de om, de femeie, de cetăţean român şi european, de contribuitor la bugetul statului, de fiică, de viitoare posibilă mamă şi bunică. Întâlnesc acolo oameni care au înţeles lecţia solidarităţii şi a participării şi pu­terea acestora de a rezolva problema marginalizării individuale şi colective. O solidaritate spontană, activă, in­clusivă şi nonviolentă, dincolo de orice tip de apartenenţe, de clasificări, de stratificări.

Piaţa Universităţii este mai mult decât un loc fizic în spaţiul public, este un spaţiu în conştiinţa noastră civică, este o stare, o atitudine, este şi o comunitate deschisă, fluidă, solidară şi implicată, care încolţeşte şi aşteaptă să crească. Şi, mai mult, este ţara în care nu am regretat nici o clipă că m-am întors şi este ţara în care vreau să trăiesc. O ţară în care ato­mizarea şi marginalizarea propriilor cetăţeni, dar şi propria marginalitate se anulează prin solidaritate.