Program de seară: ciomăgitul în cap

Pentru mulţi dintre noi, atmosfera căminelor de copii rămâne o istorie exotică. Oricât de cinic ar suna asta, trebuie să admitem, dacă e să fim sinceri cu noi înşine, că un personaj care povesteşte la prima mână din copilăria lui la orfelinat e ca un întuneric în care luminează o lumânare. Eşti foarte curios să vezi ce se mai află în jurul lumânării şi, pentru asta, te apropii, cu paşi mici, ca să nu-i stingi flacăra. În timp ce noi orbecăim pe lângă lumânare, alţii ştiu ce se mai află pe lângă ea. Alţii se nasc deja obosiţi.

Radu Carp e unul dintre aceste personaje care ştiu să orbecăie la fix prin întuneric. Fusese născut de o mamă surdomută şi abandonat, nu se ştie dacă înnobilată de oarece remuşcări, în maternitate. Tipic. Ajuns la orfelinat, îşi inaugurează vârsta inocenţei cu botezul "cuvenit" al ciomăgelii de seară cu seară. În timp ce mulţi dintre noi se grăbeau să-şi termine lecţiile ca să iasă la joacă, pentru alţii începea serialul fără-de-sfârşit al bătăilor în baie. "Ne închideau în baie ca să nu vadă supraveghetorii şi începeau să ne lovească cu ce apucau: cu scaune, cu papuci, cu răngi de fier, ne băteau până rămâneam nemişcaţi pe podea şi plini de sânge. Se învârtea camera cu mine. Şi oricât de ridicol ar suna, faptul că ne băteau nu era nimic, dar în fiecare zi dădeau în aceleaşi locuri. A doua zi era la fel. Pentru noi, seara era ceva normal să luăm bătaie."

Nu e uşor să auzi povestindu-ţi-se asta, cu atât mai puţin să te apleci asupra fiecărui cuvânt al descrierilor tânărului, acum în vârstă de 24 de ani. Un copil. Scăpat de sub incidenţa fără-de-sfârşitelor bătăi ale căminului (mă întreb totuşi, ce fel de îngrijitor e ăla care nu-şi dă seama de nimic din ce se întâmplă în preajma lui), Radu începe să se simtă rău. Îşi dă seama că umflătura apărută la nivelul scalpului şi care-i pusese oarece probleme, dar nu prea multe, e cauza numeroaselor lui stări de rău. E diagnosticat cu "tumoră malignă".  

O NON-MAMĂ + O COPILĂRIE NON-FERICITĂ
"Am fost curios să-mi cunosc părinţii şi atunci am făcut ce-am făcut şi am găsit-o pe mama. Îi spun «mamă» pentru că nu cunosc alt cuvânt care ar putea să-l înlocuiască, dar numai «mamă» nu e aia care-şi lasă copilul în spital şi pleacă. O cheamă Alexandrina şi e surdomută. Tatăl meu a murit şi mai am o soră. Ştiu că mai am o surioară, tot surdomută, dar n-o cunosc şi nici nu sunt prea curios. Nu ştiu cum e să ai o mamă, n-o iubesc pe mama mea, dar nici rău nu-i doresc. Se luptă, sărăcuţa, să supravieţuiască. Nici ei nu-i e uşor. Şi nici ălora care ne-au bătut seară de seară nu le-a ajutat Dumnezeu." Nenorocita lui de copilărie nu i-a dezafectat de tot simţămintele, aşa cum se întâmplă îndeobşte. Doar când se gândeşte la brutele alea care-l băteau nonstop îi tremură glasul şi ochii-i devin apoşi. Dacă vrei să-l menajezi, mai bine schimbi subiectul. Are o anumită stângăcie şi o timiditate excesivă. Logic. Deşi aici, la Centrul P.A.V.E.L., din incinta Institutului Oncologic, unde ne-am cunoscut, oamenii sunt extrem de binevoitori. Aflăm că se pregăteşte să plece într-o tabără la Mănăstirea Horezu. Foarte bine. Tocmai şi-a găsit, cu chiu, cu vai, o garsonieră de închiriat, pe care o plăteşte cu 150 de euro. Adică toţi banii luaţi din munca pe o lună. Doarme pe jos. "Mi se mai dezmorţesc oasele", spune cu un fel de râsu-plânsu'. Absolvent al unei şcoli de bucătari, a ajuns casier şi bucătar şi om bun la toate la o mare firmă de catering, care asigură mâncarea pentru firme importante. Deşi boala ar trebui să-i impună un program mai riguros în privinţa orelor de odihnă şi a dietei, nu are cum să se ţină strict de asta. De lucrat, lucrează numai noaptea. De mâncat, mănâncă în cursul săptămânii la firmă. Din punctul ăsta de vedere, zilele de week-end sunt o mare problemă. Mă gândesc cât de cinică e lumea în care trăim: televiziunile fac emisiuni în care se dau note la mâncare, iar alţii, ca Radu, literalmente nu au ce mânca.  

BANCĂ VS ADĂPOST
Ca şi alţi bolnavi de cancer, Radu n-are habar că tratamentul pentru boala lui e gratuit. Tratament n-a mai făcut de doi ani şi continuă să acuze stări proaste, în ciuda analizelor care, spune el, îi ies bine. Oricine a avut de-a face în viaţa lui cu un om bolnav de cancer ştie că tracasarea continuă în care trăieşte nu e câtuşi de puţin benefică pentru binele acestuia. Amintirile copilăriei nu şi le poate extirpa nicicum, problemele cu banii sunt o constantă, depresiile plus perioadele cu stări de rău, tot aşa. Povesteşte cum, proaspăt venit în Bucureşti, încerca să se aciuieze noaptea pe undeva, pe la vreun adăpost social, ca să poată dormi şi să-şi facă o baie. "O săptămână am stat pe stradă, stăteam pe o bancă împreună cu prietenul meu, mă lua somnul, într-o mână aveam telefonul, în cealaltă ziarul în care căutam cazare. Îmi cădea capul în piept de somn, iar prietenul meu mă zgâlţâia ca nu cumva să adorm. Eram rupt de oboseală. Am ajuns aşa la un adăpost din Pantelimon. «Adăpost» e aiurea spus, pentru că numai adăpost nu era ăla. Erau mai degrabă nişte tomberoane imense în care mirosea de-ţi muta nasul şi-n care nu te primea decât noaptea. Până la urmă, deşi sunt cam scârbos din fire, am acceptat să mă culc pe un pat dintr-ăla murdar şi care mirosea toate mirosurile din lume. A fost groaznic, dar mi-era atât de somn, încât am dormit acolo. N-am putut să dorm însă prea mult."

Totul, în viaţa asta a lui Radu, a decurs sub semnul provizoratului. Totul, în afară de cei 19 ani de bătaie neîntreruptă din cămin. Mă uit la el. O mână de om. Pe mâna dreaptă are o cicatrice de când s-a opărit cu un vas. Capul îi e acoperit de o şapcă. Chiar dacă acum nu mai are de ce să se teamă, în privire i s-a tatuat o frică de animal hăituit.

Nu trebuie să fii un specialist ca să-ţi dai seama că ai de-a face cu un om care la 24 de ani a trăit cât alţii în 100. Ce ştie Radu despre viaţă şi despre cât de răi pot fi oamenii puţini dintre noi ştiu sau intuiesc. Mă întreb ce anume din om apasă pe trăgaciul nevăzut al brutalităţii şi lipsei de compasiune. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dacă nu poţi face binele, atunci măcar nu face răul. Ce anume din om determină atâta agresivitate? Cum poţi fi atât de nemernic, încât să tăbari cu pumnii pe unul mai slab decât tine? Să-l loveşti cu scaunul? Să-l dai cu capul de podea? Să nu te opreşti nici măcar atunci când vezi că nu mai mişcă? Cum poţi fi atât de capabil de rău? Atât de neînsemnat de mic, mare cât casa fiind?

Ajutor pentru Radu
"În centru am descoperit, nu ştiu cum, că am oarece calităţi vocale. Am făcut şi un curs de canto, în fine... Mi-am făcut o trupă, Power Dance se numea. Dacă dai pe You-tube, mă găseşti. N-a fost cine ştie ce, vă daţi seama, dar mie mi-a făcut bine. Muzica e singura care mi-a uşurat viaţa. Pentru mine, e cea mai bună terapie. N-am rezistat mult cu trupa asta, dar ce mai contează? Am avut eu trupă? Am avut. Aş vrea să am şi eu o viaţă normală. Aş fi vrut să am aceleaşi şanse pe care le-au avut alţii. În schimb, eu ce fac? Ştiţi vorba aia, mortul pe masă cu analizele bune? Eu sunt ăla, nici la bal, nici la spital. Analizele-mi ies bune, dar eu mă simt groaznic." Poate c-am fi tentaţi să credem că Radu şi alţii ca el aparţin ab initio acelei categorii de oameni pe care societatea dezagreabilă în care trăim scapă repede de ei, condamnându-i, cinic şi brutal, cum obişnuieşte, la statul pe margine. Şi totuşi. Oricât de paradoxal pare, adevăraţii învingători sunt cei care găsesc acele resurse incredibile care-i ajută, ca, în pofida greutăţilor de tot felul, să meargă înainte. Radu e exemplul viu, pentru că în fiecare zi încearcă să se izbăvească de răutatea şi de neomenia acestei lumi odioase, profesionistă doar în pus de etichete. Radu are nevoie de ajutor. Diligenţele făcute pe lângă Preşedinţie au rămas simple demersuri fără finalitate concretă. Era şi normal. "Omul bogat nu crede celui sărac", spune unul din popor. Până la urmă, tot banul văduvei e cel care salvează.

Oricine vrea să ajute poate suna la Centrul P.A.V.E.L.