“Regele Asfaltului” l-a provocat la duel pe primarul Bucureştiului

... Ieri dimineaţă, la primăria Capitalei, a avut loc „un viu incident” între primarul Bucureştiului şi reprezentantul societăţii câştigătoare a licitaţiei pentru asfaltarea oraşului. Incidentul a fost urmat de o... provocare la duel. Asfaltatorul nu s-a sfiit să arunce mănuşa edilului Capitalei, trimiţându-i de dimineaţă şi martorii săi, ca să stabilească toate condiţiile duelului şi armele ce se vor folosi. Gravul motiv care a condus la o asemenea cerere e următorul: primarul a influenţat niscaiva jurnalişti să-l acuze pe „regele asfaltului” că nu a respectat caietul de sarcini, iar asfaltul cel nou are chiar mai multe gropi decât cel vechi.

Găurile din străzile Bucureştiului de altădată

Dar să citim şi noi textul incriminat: „Zăpada care acoperise trotuarele şi străzile Capitalei e pe sfârşite. Dacă spectacolul pe care-l prezentau, de două luni de când suntem în iarnă, străzile Capitalei, nu era prea frumos, - astăzi, când trotuarele şi străzile sunt „la vedere” - înfăţişarea lor este dintre cele mai lamentabile. Acum se poate constata că Bucureştii au cel mai prost pavaj, cu toate că pavarea şi asfaltarea străzilor costă anual enorme sume de bani”...

Vi se pare o imagine cunoscută, nu-i aşa? Însă ceea ce aţi citit este o pagină dintr-un reportaj de acum o sută de ani, din februarie 1912. Şi tot acum un secol patronul societăţii „Asfaltul” (care câştigase, în 1910, licitaţia pentru întreţinerea străzilor), maiorul Kiriacescu, îl provoca la duel pe primarul de atunci, I. Dobrescu.

Dar înainte de a vă prezenta „speţa”, să ne mai plimbăm puţin prin Bucureşti, o dată cu semnatarul reportajului din „Dimineaţa”, al cărui pseudonim este... „M. Faust”. „O preumblare pe Calea Victoriei şi pe bulevardele centrale este cât se poate de edificatoare în această privinţă. Pretutindeni se văd gropi – unele mai mici, altele imense, gropi în asfalt, în pavajul cu piatră cubică. Aspectul lamentabil al străzilor centrale seamănă foarte de aproape al străzilor orăşelelor mici din nordul Moldovei. Bucureştiul se poate lua la întrecere în această privinţă cu Hârlăul şi cu Târgul-Frumos. Dacă de-a lungul şinelor tramvaiului, găurile ce se văd în asfalt sunt oarecum explicabile – deşi nu pot fi scuzate – acelea care se observă pe Calea Victoriei nu se pot explica altfel decât prin nepăsarea şi incuria organelor administrative însărcinate cu controlul şi supravegherea asfaltării acestei importante străzi”.

Două aspecte trebuie reţinute aici. Pe de o parte, chestiunea dezvoltării liniilor de tramvai, în Bucureşti, cu meseriaşii vremii, care nu erau capabili să repare în urmă şanţurile săpate în asfalt (parcă întâlnim şi azi situaţia asta, cu toţi „doreii” care sapă şanţuri pentru canalizare, electrice etc.). Pe de altă parte, acuzaţia ce se aduce Primăriei, care nu a supravegheat atent şi nu a făcut recepţia riguroasă a lucrărilor de asfaltare, care se dovedesc ulterior neglijent executate (parcă şi acest aspect ne e cunoscut din prezent!). „Primăria Capitalei cheltuieşte anual mulţi bani pentru pavaje şi asfalt. Nimeni nu are ceva de zis împotriva acestui lucru. Din contră, dacă sumele sunt insuficiente, să se mai dea altele. Dar să se exercite un control riguros asupra lucrărilor ce se efectuează, ca şi asupra materialelor ce se întrebuinţează, pentru ca să corespundă cu caietul de sarcini”.

Un duelgiu rămas cu onoarea „nereperată”...

Pentru a lămuri acest din urmă aspect, semnalat şi de presă, primarul Capitalei, I. Dobrescu, instituie o comisie de verificare a lucrărilor de pavare şi asfaltare deja recepţionate (cu precizarea că recepţia avusese loc pe timpul vechii administraţii - !!) şi, totodată, aruncă nişte vorbe jurnaliştilor, cu privire la iminenţa acestui control. Situaţia îl înfurie pe patronul firmei de asfaltare, care dă buzna în cabinetul primarului, îl admonestează în faţa celor prezenţi că a pornit o vendetă politică şi, cum primarul refuză să renunţe la comisia de control, îl provoacă la duel, în cel mai pur stil al epocii.

„Eu, domnule, nu am făcut altceva decât să dau curs numeroaselor plângeri din partea publicului”, zice primarul. „Cu drept cuvânt acesta este revoltat de starea deplorabilă în care se găsesc mai toate străzile asfaltate sub trecuta administraţie”.

Răspunsul nu se lasă aşteptat: „Dacă unele străzi se găsesc în halul acesta, nu noi suntem vinovaţi, v-am atras atenţiunea în câteva rânduri că pavajul e stricat din cauza lucrărilor de tramvaie. Şi chiar actuala administraţie este vinovată pentru că nu ridică de pe stradă noroiul şi se ştie că acesta atacă astfaltul. Vreţi să faceţi din acest fapt o chestiune politică! Am pe cineva care a fost de faţă când aţi dat la gazete să se scrie despre asta”, mai strigă el. I se răspunde pe ton ridicat: „Minţi!”. De aici, dialogul devine tot mai tensionat, violent chiar.

În urma acestui incident, „regele asfaltului” de-acum o sută de ani consideră că trebuie să i se dea satisfacţie. Ca ofiţer rezervist, avea cultul onoarei. Nu mai contau nici găurile din asfalt, nici comisia care urma să-l verfice. Conta doar că fusese făcut mincinos de faţă cu cei din cabinetul primarului. Îşi alege, deci, martorii, doi foşti camarazi de regiment, şi-i trimite acasă la primar să stabilească toate condiţiile duelului. Ca-ntr-o piesă de Caragiale, Kiriacescu rămâne „cu onoarea nereperată”.

Primarul a refuzat sub orice chip să se dueleze, iar pentru a-şi spăla totuşi ruşinea, patronul Societăţii „Asfaltul” hotărăşte să facă publice scrisorile schimbate între el şi martorii lui, prin care se arată că duelul s-a dorit de către o parte, dar nu s-a voit de către cealaltă.

Metehne vechi, metehne noi...

Epoca lui Caragiale – că întâmplarea de care povestim a avut loc cam pe când ţara îl omagia pe dramaturg, la împlinirea vârstei de 60 de ani – e copiată aproape cu punct şi virgulă în vremurile de-acum. Dacă nu mă credeţi, să mai citim câteva rânduri din reportajul lui Faust, intitulat „Pavagiul Bucureştiului. Gropile din centrul oraşului”.

„În străinătate, oraşele sunt asfaltate cu acelaşi material care se întrebuinţează şi la noi, cu toate acestea, nicăieri nu se întâmplă ca, după trei, patru luni, uneori chiar la câteva zile după asfaltare, pavajul să se strice şi străzile să devină impracticabile, cum se întâmplă la noi. Aceasta, fără îndoială, pentru că în străinătate controlul materialelor e mult mai riguros şi acolo administraţiile au mai mult respect pentru banul public. (...) În fiecare an se cheltuiesc enorme sume de bani pentru pavarea şi asfaltarea străzilor oraşului. Se prefac în fiecare an pavajele, piatra brută e înlocuită cu piatră cioplită, apoi aceasta e înlocuită cu asfalt sau cu pavaj de lemn şi tot aşa. Aceste lucrări continue cer continue sacrificii băneşti pe care comuna le face cu dărnicie, dar rezultatul nu corespunde deloc aşteptărilor ce se pun”... Luaţi acum vorbele astea şi aşezaţi-le peste timpul prezent. Nu-i aşa că se potrivesc, mănuşă.

Ehei, unde eşti tu nene Iancule?!