Trenul groazei spre capitala culturală europeană

Voiam de mult timp să vizitez Sibiul şi eram entu­ziasmată că fusese ceva spontan. Joi am aflat că trebuie să ajung vineri seară şi să stau două zile. Din nevoia de a scăpa puţin de stres şi aglomeraţie şi cu gândul că, în sfârşit, o să am două zile şi de odihnă, printre altele, m-am gândit să nu plec cu maşina, să nu conduc atâtea ore pe Valea Prahovei, care ştiu că este în construcţie şi supraaglomerată. Plină de energie, am început să caut trenuri şi hoteluri. Mă gândeam să ajung cât mai repede şi să stau în cel mai relaxant hotel sibian, undeva în Piaţa Mare. Optimistă şi nerăbdătoare, mi-am rezervat loc în singurul tren („săgeata albastră”) care mergea la Sibiu, cu plecarea la ora 1:50 pm, vineri.

M-am mirat că făcea în jur de şapte ore. Într-adevăr, nu am mai călătorit cu trenul de 20 de ani în România, dar îmi imaginam ceva asemănător, măcar ca şi confort, cu trenuri obişnuite din Anglia sau Finlanda (cu care am călătorit). În fine, m-am aflat în tren cu un minut înainte să pornească, dar timp de zece minute (deşi aveam loc rezervat), m-am chinuit să pătrund printr-un zid  gros de oameni care stateau precum ciorchinele în picioare în dreptul uşilor şi în calea de acces către scaune. Nu puteai să îţi mişti genunchii, dar să întinzi un picior. Nu puteai nici măcar să îţi deschizi un laptop, pentru că, oricum, erau oameni şi pe jos, şi pe sus, iar ciorchinele de deasupra, atârnat de bare, ar fi fost cu ochii pe ecran. Si, oricum, ai fi rămas fără baterie, pentru că, am aflat, nu există decât o singură priză în tot trenul, undeva pe la mijlocul vagonului, după WC.

Nici nu puteai să pătrunzi cu privirea acolo. Trenul mergea extrem de încet şi scotea sunete de autobuz. Îmi venea să cobor, mă întrebam cu disperare care este prima haltă şi mă pregăteam să dau telefonul pentru a ruga pe cineva să vină să mă ia. Ce absurd! Dar plecasem la Sibiu. Gândul de a coborî şi de a sta alte ore în vreo gară deprimantă mă speria mai tare decât acela de a rămâne în trenul groazei. În vreo două ore, ciorchinele a disparut. Am reuşit să ajung la priză, să mă mişc şi să îmi fac singură curaj că, la întoarcere, voi alege un tren de noapte, cu vagon de dormit.

Am ajuns. Cu o întârziere de 35 de minute. Oraşul m-a făcut să uit de drum. M-a cucerit. Hotelul Împăratul Romanilor, vechi şi încărcat de istorie, m-a fascinat imediat. Parcă eram în altă ţară, aveam o senzaţie bună, parcă eram în Viena. Pietonala care ducea în Piaţa Mare, iluminatul stradal, vitrinele ma­gazinelor, cafenelele şi restaurantele, băncile, arhitectura – toate, pe gustul meu, într-un stil unitar, nimic ostentativ, nimic nu-mi amintea de Bucureşti şi nimic nu arăta „cheap” şi improvizat. Totuşi, în timpul cinei, oboseala şi nervii din timpul drumul îşi arătau efectele. Mă întrebam obsedant: totuşi, cum să nu poţi să ai opţiuni să ajungi într-un oraş ca Sibiu (Hermannstadt), declarat capitală culturală a Europei, împreună cu Luxemburg, în 2007, şi capitală a Transilvaniei, pe vremea lui Brukenthal. Cu maşina făceam 10-12 ore, pentru că se lucrează pe Valea Prahovei, cu trenul, şapte ore în infern, pentru că nu exista alt tren mai bun şi pentru că se lucrează la podul de la Făgăraş şi nu putea să mergă decât pe o singură rută, iar cu avionul, doar cu TAROM-ul şi doar în anumite zile şi la anumite ore (care nu mă avantajau) şi la costuri de Bucureşti -Viena şi retur. Sau cu Carpatair-ul, dar care te ia din Sibiu, te duce la Timişoara, unde stai nouă ore şi apoi pleacă la Bucureşti. Incredibil! 

La întoarcere în Bucureşti, nu am avut alte opţiuni, decât să plec duminică noapte şi să mă duc până la Mediaş (cu un taximetrist sibian foarte amabil), adică, la 60 km mai sus de Sibiu, ca să pot să prind trenul de ora 2:00 dimineaţa, cu vagoane de noapte, care venea de la Oradea. Am ajuns în Bucureşti la ora 8:25 dimineaţa. Nu m-am odihnit, dar pot să spun ca Si­biul este foarte frumos, populat, din fericire, de mulţi germani, descendenţi ai coloniilor saxone emigrante din Luxemburg, Alsacia şi Lorena, iar asta se vede în stilul de viaţă şi cultură. Dacă reuşiţi să ajungeţi în condiţii umane şi decente, vă recomand să mergeţi la Palatul Brukental (primul muzeu atestat vreodată în România, în 1817) şi să vizitaţi Târgul de Crăciun din Piaţa Mare, căsuţele cu jucării şi obiecte de artă de ca­litate, să vă plimbaţi copiii cu poneii şi pe patinoar şi să mâncaţi la Crama Sibiul Vechi. De Crăciun, Moşul va veni cu o caleaşcă acolo şi va împărţi daruri, iar Re­velionul va fi special, ca în fiecare an, am înţeles. Pe curând!