REPORTER ÎN BASARABIA DE SUD/Sub secera şi ciocanul vremurilor

Ca şi în Republica Moldova, bisericile româneşti din Ucraina (în sudul Basarabiei) au fost închise în anii '50-'60, revenind la viaţa de cult după zeci de ani în care au fost folosite ca ospicii, cantine, depozite, discoteci sau... muzee ale ateismului.

O zi posomorâtă ne fusese hărăzită pentru drumul acela în raionul Tatarbunar, la Borisăuca, satul cu biserică surghiunită. Chiar dacă astăzi lăcaşul de cult şi-a regăsit statutul firesc, urmele vechiului regim sunt vizibile prin semne neaşteptate...

SIMBOLURI COMUNISTE
La intrarea în sat, profilate pe cer, veghează... steaua sovietică, secera şi ciocanul! Nu ştim care sunt raţiunile pentru care administraţia de astăzi a localităţii nu a pus tăbliţe noi cu numele satului - eventual, bilingve, aşa cum cere legea, în cazul localităţilor cu populaţie compactă din rândul vreuneia dintre minorităţile naţionale (lege care, aveam să ne dăm seama, nu e respectată niciunde în Regiunea Odessa, indiferent dacă este vorba despre sate majoritar româneşti ori majoritar bulgăreşti - la capitolul acesta, minoritarii sunt "egali" în faţa legii!). Oricum, prezenţa însemnelor de tristă amintire ne provoacă fiori. Mai ales că nu e vorba despre un simplu simbol rătăcit. În periplul nostru sud-basarabean aveam să ne întâlnim cu racilele comunismului fixate nu pe un soclu, la intrarea într-un sat, ci, mai grav, în mentalitatea unor nacealnici (şefi) contemporani.tudor c ir

MĂRTURIA LUI MOŞ ARHIP, PĂLĂMARUL
Se numeşte Arhip Feodor Golovata. Numele i-a fost rusificat de mult. Sufletul i-a rămas românesc: "Eu sunt trăitor în satul ista, aici m-am născut, în 1933, şi, doară, de când m-am născut, român am fost!", ne spune. E pălămar (persoană care se îngrijeşte în biserică de lumânări şi de candelă - n.n.) la biserica din Borisăuca. Şi în lipsa părintelui - "care-i plecat la spital, la oraş, să se caute de-o boală" - acceptă să ne spună istoria locului. "Biserica asta s-o făcut în 1884 şi-o lucrat (a funcţionat - n.n.) bine până o venit atamanul bolşevic" (prin asta vrea să spună: până la venirea puterii sovietice în regiune, prin anexarea Basarabiei de Sud de URSS). Biserica nu a avut de suferit la prima venire a ruşilor, în 1940, iar după 1944 "o mai lucrat o vreme", până în 1961. După care prigoana împotriva bisericii a ajuns şi în satul lor. "Prima dată o vinit aici o femeie din satul vecin, cu omul ei. Ajunsese la «vlase» (la putere - n.n.) şi o vrut să arate cine e. O luat greutăţi de cântar de 250 g, dintr-acelea cu toartă, le-o legat cu sfoară şi, uite aşa, cu ele lovea în zidul bisericii, în icoane, să le strice. Femeia era îngreunată (gravidă - n.n.), abia se întorcea, dar nu se lăsa, de mai multe ori o vinit să lovească în icoane."

După aceea, povesteşte el, au mai trecut vreo doi-trei ani. Distrugerea bisericii s-a "desăvârşit" în 1964. "Când au venit să dărâme crucile, l-au pus pe unu', tot comunist, care tocmai venise din armată şi lucra pe tractor. Avea «bilet roşu», cum se spune. Carnet de membru de partid.

O pus el de-o legat crucile cu lanţuri, de tractor, să tragă. Şi-o venit tată-su, care mergea în baston, şi-i zice: «Efimov, dragul meu, ai făcut tu ceva la biserica asta? Ai ridicat-o tu? Dă-te jos!...». Şi i-o dat câteva bastoane pe schinare. Şi o vinit preşedintele colhozului şi cu ajutorul lui, şi ei au tras crucile jos. Şi lumea plângea!... Dar el zice: «Duceţi-vă acasă! Ia, este aşa o poruncă acu' să se dărâme. Iar când o să vie poruncă să le facem la loc, tot noi o să le facem şi o să fie şi mai frumoase!»" Moş Arhip ţine să ne spună şi despre "pedeapsa dumnezeiască" pe care a primit-o "cela care a tras crucile jos": "Ia, o paralizat! L-am văzut o dată, la bolniţă (spital - n.n.); ia, avea o barbă mare şi ochii duşi".