România, Top Secret

O campanie prin care ne-am propus iluminarea obscurităţilor din pe­i­sa­jul serviciilor se­cre­te, găsirea unor răspunsuri la în­tre­bările "prea de­li­ca­te". Şefii celor mai importante servicii româneşti, George Maior (SRI), Mi­hai Răzvan Un­gu­rea­nu (SIE), Şte­fan Pop (DGIPI), analişti prestigioşi, procurori şi foşti ofiţeri vor vorbi despre adevărurile incomode

În cele două decenii de democraţie scurse din 1989, serviciile de informaţii româneşti nu au reuşit să se hotărască dacă vor să trăiască doar în teoria conspiraţiei sau şi în practica ei. Aceasta este premisa campaniei "România, Top Secret", iniţiată începând de astăzi de Jurnalul Naţional. Miza noastră – să obţinem mai mult decât tăcere şi eschive la întrebările normale despre felul în care serviciile de informaţii ne supraveghează, ne apără, ne interceptează, ne oferă securitate sau, dimpotrivă, ne distrug până şi iluzia spaţiului intim într-o ţară pretins democratică, dar cu linii din ce în ce mai fracturate între competenţe legale şi abuzuri.

Demonizate în presă, acuzate de Opoziţiile diferitelor legislaturi, dar apărate de Puterile aceloraşi cicluri democratice, izolate de societate prin legi menite să le adăpostească şi cele mai mici detalii sub pecetea secretului de stat, serviciile secrete nu au reuşit să-şi dezlipească eticheta de "Ochiu’ şi timpanu’" nici măcar după ce au trecut sub umbrela NATO. E adevărat, nici alte instituţii similare colege de Alianţă nu au fost scutite de scandaluri. Preşedinţia Franţei a fost în urmă cu doar câteva săptămâni zguduită de acuzaţiile cotidianului Le Monde potrivit căruia Palatul Elysée ar fi ordonat Serviciului Intern de Contraspionaj (DCRI) suprave­gherea ziariştilor incomozi. La Bucureşti, o parte dintre ziarişti celebri îşi regăsesc convorbirile private în stenograme ale interceptărilor. În acelaşi timp, agenţii infiltraţi în me­diile jurnalistice sunt recunoscuţi cu jumătate de gură de directorii de servicii speciale, dar detaliile rămân zăvorâte în aceleaşi fişete conspirative. La Washington, şeful Comunităţii Naţionale de Informaţii a fost silit, anul acesta, pentru prima dată în istorie, să dezvăluie public sumele cheltuite pentru operaţiuni: nu mai puţin de 80 de miliarde de dolari în ultimele 12 luni. La Bucureşti, bugetul cumulat al serviciilor speciale rămâne în continuare un mister.

Între cancelariile vestice şi România există însă o diferenţă esenţială: fiecare scandal cu notorietate are ca rezultat un minim act de transparenţă. În România, zecile de incidente scandaloase nu au fost nici măcar asumate, cu atât mai puţin sancţionate în vreun fel. Inter­cep­tările telefonice "paraşutate" în presă din dosarele cu clienţi celebri nu sunt tratate ca scurgeri de informaţii şi nici măcar nu sunt asumate public ca erori de sistem. Numărul mandatelor de interceptare a convorbi­rilor telefonice este imposibil de aflat pe căi oficiale. Motivul solicitării respectivelor mandate, cu atât mai puţin. Banii plătiţi de contribuabili pentru zecile de mii de ore de interceptare rămân şi ei o enigmă, în con­diţiile în care personaje ale ste­no­gra­melor celebre vehiculează sume de milioane de euro cheltuite pentru supravegherea lor. În lipsa oricărei sancţiuni concrete pentru utilizarea "firului scurt", sistemul de imunizare a serviciilor de tentaţia Puterii de a le controla politic este doar o himeră. Singura instituţie cu atribuţii de control este Parlamentul, prin definiţie un organism politic şi dominat de algoritmul puterii dintr-un moment dat. Prin comparaţie, serviciul MI6 al Marii Britanii este supravegheat de nu mai puţin de 4 instituţii ale statutului, echilibrate din punct de vedere a proporţiei Putere-Opoziţie-Independenţă politică.

În România, toate aceste vulne­rabilităţi publice au avut aceeaşi soartă: mai întâi izolate în dosare cu ştampila "strict secret", apoi aruncate dintr-o curte în alta a celor şase instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii statului: SRI, SIE, STS, SPP, DGIPI şi DGIA.

În acest tablou cu linii difuze şi umbre ameninţătoare pentru democraţie, Jurnalul Naţional şi-a propus să injecteze un strop de claritate. Să le adreseze şefilor de servicii speciale întrebările pe care nimeni nu le-a auzit vreodată rostite nici măcar de gura parlamentarilor din comisiile de control. Merită însă remarcat că doar trei dintre cei şase şefi de instituţii au acceptat provocarea noastră la o discuţie "fără mănuşi": George Maior (directorul SRI), Ştefan Pop (şeful DGIPI, intrată în folclorul urban drept "Doi şi-un sfert") şi Mihai Răzvan Ungureanu (directorul SIE). 

De la ei veţi afla răspunsuri la întrebări simple, dar care de obicei sunt pentru ziarişti un joc "la perete": câţi ofiţeri de informaţii are România, cât costă o operaţiune specială, cât câştigă un spion, de ce serviciile consideră necesar să-şi infiltreze agenţi şi informatori în medii precum presa, câte cadre ale fostei Securităţi mai sunt încă active, care este diferenţa între serviciile post-decembriste şi Securitatea comunistă. Dornici să demonteze "legendele urbane" care au fixat în conştiinţa publică universul serviciilor secrete, cei trei şefi de instituţii au devenit, la rândul lor, autorii unor enunţuri memorabile: "Îmi dai un euro, primeşti informaţie de un euro. Îmi dai o mie de euro, primeşti informaţie de o mie de euro"; "Folosim metode şi mijloace uneori contrare eticii comune cu care suntem obişnuiţi" sau "Agenţii noştri sunt infractori pe teritoriul altor state".

În acelaşi demers de iluminare a obscurităţilor din sistemul "strict secret" am încercat să scuturăm de praf dosare publice care au născut controverse şi rating la vremea lor, dar care au alunecat încet în uitare: soarta lui Cornel Şerban (fostul şef al DGIPI şi singurul şef de serviciu de informaţii arestat până acum în România), a celor şapte ofiţeri despre care preşedintele Traian Băsescu declara în 2009 că au dosare la Parchetul General, dar şi a foştilor directori care după ce au ieşit oficial din sistem au devenit aproape brusc prosperi administratori de firme în zone sensibile din punct de vedere informativ.

Ar fi fost, desigur, o utopie să ne aşteptăm de la stăpânii secretelor României să pună toate cărţile pe masă. La fel de fascinant ca şi ceea ce ei dezvăluie este însă şi slalomul printre subiectele pe care le consideră prea delicate: mitologia "firului scurt" de la Cotroceni, traficul de informaţii, dosarele politicienilor, relaţia cu "mogulii" prieteni sau adversari ai Puterii. Pentru temele de la care ei s-au eschivat am căutat însă răspunsuri în locuri cu mai puţine "filtre" la intrare: la experţi în siguranţa naţională, la avocaţi ai căror clienţi au invocat abuzul de interceptări, la foşti ofiţeri care au avut curajul să expună public cotloanele ruşinoase ale serviciilor de informaţii. Din "fotografiile" personale ale fiecăruia, cititorii vor putea să reconstituie, prin campania "România, Top Secret", un colaj care să reproducă cu fidelitate peisajul serviciilor secrete din România zilelor noastre.