S-o schimba ceva, nene Iancule?

Ne-a iubit nenea Iancu. Ne-a iubit şi ne-a înţeles sufletul nostru slăbit şi dezordonat de atâta zbucium de vremi. Ne-a iubit nenea Iancu, dar i-a plăcut mai mult să ne pună-n scrieri ri­dicolul şi scăderile decât iluziile şi speranţele pentru că... pentru că, aşa cum spune  el, „m-au impresionat mai mult amăgirile grăbitei noastre civilizaţii. Ei, şi cum viţiul e mai degrabă decât virtutea. Viţiul cum găseşte el prilej în oarbele împrejurări. Eu chiar mă-ntreb ce poate face slaba făptură omenească”. Aşa-i, nene Iancule!

Şi, dacă ar veni astăzi pe la noi şi l-am întreba despre trista noastră lume, cu micimi şi scăderi, şi despre ce o să fie... Oare o să prindem şi noi vremuri bune? Că vremuri grele trăim! S-o schimba ceva, nene? Că, nene Iancule, nu s-a schimbat nimic! Mergem tot din dres  în dres, din meremet în meremet. Asta-i chestiunea! Dar n-avem oameni, ne trebuie oameni! Ne trebuie oameni! Ne lipsesc oameni! Nemulţumire, nene! Eu chiar vreau să văd până unde merge mişelia.

Şi nenea Iancu ar răspunde: „E criză, monşer!”. E o criză neneee, care pot pentru ca să zici cum nu se mai poate mai oribil. Cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poţi pentru ca să ştii de azi pe mâine, cum poate să devină o complica­ţiune. Criiiză!
„Cu cât se accentuează criza aceasta economică şi finaţiară care ne bântuie de atâta vreme, fără să avem speranţă aşa curând. Cu cât mi se lămureşte mai bine amintirea lucrurilor de pe vremea războiului Ruso-Româno-Turc... Şi pe atunci lu­mea se tot plângea tot aşa de amar, ca şi astăzi, de lipsa ba­ni­lor. Pentru că şi atunci criza era în toiul ei, şi lumea era cuprinsă de ultima deznădejde. Criză e ceva ce doare mult şi trece greu. Criza. Vezi dumneata drăguţă, este, parexamplu, cum să zic? Pardon! Criza e ca o boală, o bubă care coace, coace, coace, coace mereu, coace pe dedesubt şi te prăpădeşte. Care va să zică, dacă o spargi, te-ai uşurat.”

Şi noi i-am răspunde lui nenea Iancu tot cu vorbele lui de mai demult:
– Păi, nene, criza este o criză care, ascultă-mă pe mine, că dumneavoastră nu ştiţi care mă înţelegi. Statul, cum a devenit el acuma, eu, după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care când te gândeşti, te apucă groaza, monşer, groaza... Criză teribilă, Monşer!
Şi nenea Iancu s-ar enerva: „Mă, cine or fi aceia (sau acela) care au scornit de la o vreme că-n ţara noastră românească e sărăcie, că s-a scumpit traiul şi că se mai scumpeşte şi de-acum înainte. Că suntem ameninţaţi de o criză. Păi, nu vezi că bate falimentul la uşă şi nu mai e nici patriotism?”.

– Dar, nene, trebuie să facem economii? 
– Ce economii? Mofturi! Păi, dacă e vorba de economii, de ce să nu desfiinţăm armata? Se poate să spui asemenea absurdităţi!?
– Da... dumneata, nene, nu vezi ce se petrece-n lume? Europa nu mai poate să înţeleagă!
– Ei..., nu trebuie să fie omul aşa pesimist, lucrurile or să se îndrepte.
– Cum să se îndrepte, nene Iancule, cu cheltuielile nebuneşti care pot pentru că să zic, că în nici o ţară nu s-a mai întâmplat.
– Ei, da, în sfârşit... guvernul...
– Las că şi guvernul, Dumnezeu îl ştie şi pe el, care toate gazetele urlă...   Gazetele, da... Şi gazetarul român are ferma convingere că, pentru România, câtă vreme nu va fi rău, va fi bine.

***
Şi, uite aşa, la orice pagină aş deschide să citesc, găsesc un răspuns. Nu ştiu cum, dar în orice întâmplare, orice răz­meriţă de-ale noastre, ale românilor de azi ca şi de ieri, totul îl reflectă numai pe el, pe nenea Iancu. Pe Ion Luca Caragiale. E aşa cum zice tot el. Neastâmpăraţii de români, cum visează ei la Luceafăr şi cum le place să trăiască în lumea lui Mitică”.

Şi atunci noi ne-am revolta tot cu vorbele lui nenea Iancu.
„Ce-i asta, nene Iancule? De ce ne zdruncini aşa? Păi noi vrem să te sărbătorim, te-am aşteptat să ne mai înveseleşti un pic. Să ne mai dai puţină lumină şi niţică veselie. Să ne mai scuturi puţin de ipohondrie, că doar ai lăsat impresia că nu e om mai vesel şi mai fără griji decât dumneata.”
Nenea Iancu spune: „Dar am lăsat şi impresia că nu e om mai chinuit sufleteşte. La mine, durerea cea mai tragică în loc să izbucnească în hohote de plâns ori  în jelanie, ca la toţi muritorii, la mine izbucneşte în hohote de glumă”.
Ce frumos l-a descris  în poezie Adrian Păunescu: „Să-ţi fie atât de jale/ Încât să vrei să devii/ Un personaj de I.L. Caragiale/ Şi să pleci dintre vii.../ E-o confuzie totală/ Şi în fapte şi criterii/ Sunt amestecate toate/ Şi nimic nu se discerne”.

***
E anul Caragiale. Şi noi plângem, suspinăm şi ne jeluim şi-l întrebăm pe nenea Iancu...
– Ce-o să fie, neneee? Oare o să ne aştepte o istorie mai tristă decât cea de până acum? S-o schimba ceva?
– Ce-i de făcut, neneee? Să se piardă oare neamul românesc? Ce-i cu Europa asta, domnule?!
– Ooof, nene, am intrat într-o daraveră! Ce ne facem? N-avem oameni!

Şi nenea Iancu ne-ar răspunde: „În balamucul ăsta de ţesături şi intrigi bizantine, are românul un fel de a se plânge... Oricând, românul este îngenuncheat sub flagel, îşi răscoleşte o tristă mângâiere, atribuind cine ştie cui cauza nefericirii în care se vede prici­pitat. Şi nu e urmarea unei personale greşeli sau răutăţi, e fa­limentul unor întregi sisteme şi de dezordinele astea sunt semnalul unor vremuri grele, aşa a fost şi-n vremea mea, aşa e şi-n vremea voastră.

– De ce e aşa, nene?
– Iar aţi dat cu toţii să mă prindeţi la strâmt! Ca la noi, la nimenea!
– Ca la noi, la nimenea! Proverbul acesta moştenit din moşi-strămoşi este rodul unei dureroase istorii pe parcursul căreia poporul nostru, poporul nostru pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice. 

– Cine spune asta?
– Eminescu, săracul! Măi copii, după 100 de ani, nu s-a schimbat nimic?
– Nimic, nene. Cum scriai şi dumneata!
–Şi cât m-am rugat lui Dumnezeu să nu fiu mincinos! N-ai ce-i face! Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara asta a noastră îşi întristează adânc sufletul, aşa că vă-ndemn la dragoste pentru patrie. Mă rog la Dumnezeu să vă facă vremuri mai bune la bătrâneţe. Dumnezeu să vă aibă-n pază! Fiţi sănătoşi şi veseli ! Al vostru, Caragiale!