Sanctuarul speranţei

Am fost plăcut surprins ca aici să găsesc oameni la fel ca mine, şi ei indignaţi datorită unui sistem care ignoră orice rămăşiţă de omenie, ce sfidează prin poziţia socială capacitatea de a gândi a unor oameni, doar pentru simplul motiv că noi nu facem nimic.

Este foarte greu să poţi să spui „ajunge” atunci când ai fost obişnuit să taci şi să rabzi doar sperând că mâine va fi mai bine, fără ca tu să iei atitudine, doar de teama că nimeni nu te va susţine şi oricum sistemul va avea întotdeauna câştig de cauză. Oare suntem condamnaţi la indiferenţă? Eu cred că nu din simplul motiv că acest grup de oameni mi-a dovedit că, deşi suntem diferiţi, ca vârstă şi pregătire, cu toţi avem ceva în comun. Ne-am săturat să trăim greu, ne-am săturat să ne vedem bunicii trişti, ne-am săturat să ne pară rău că ne-am născut în România.

Eu sunt mândru că sunt român şi mi-aş dori ca fiecare om din această ţară să simtă la fel, pentru că istoria ne arată că avem cu ce ne mândri, că şi în prezent putem face ceva ca să schimbăm o mentalitate prea bine înrădăcinată prin secole de suferinţă, şi mai ales putem crea un nou început pornit din fiecare din noi care îşi doreşte cu adevărat o schimbare.

De ce merg şi mâine să protestez? Merg pentru că îmi pasă de cei care stau acasă în faţa televizorului sperând la o viaţă mai bună, merg pentru că mi-e ruşine de ce ar putea spune strămoşii noştri care s-au jertfit pentru ca astăzi noi să avem această ţară, merg pentru că încă cred că împreună putem schimba ceva şi, nu în ultimul rând, voi merge pentru că aici, alături de ceilalţi, am descoperit fără să vreau un sanctuar al speranţei numit Piaţa Universităţii.