Scenariul unei evadări reuşite

Teatrul Nottara stă să se năruie sub furtuna aplauzelor. Bravooo! Bravo! Sala e în picioare. Actorii vin din nou la rampă, se înclină şi se scufundă iar şi iar în valul de aplauze. Apoi, beţi de succes, ies pe rând prin spatele scenei. Afară îi aşteaptă nişte poliţişti în civil. Îi urcă pe toţi într-o dubă şi-i duc la Închisoarea Jilava. Suntem în Bucureşti, în 2009.


Piesa aceasta cu final trist începe cu două zile mai devreme, într-o luni, în Penitenciarul de maximă siguranţă Iaşi. Suntem în club, unde, în fundal, un condamnat ras în cap calcă nişte haine. În stânga, alt deţinut şterge cu aceeaşi migală un cactus. Suflă peste măciuliile cărnoase şi le şterge delicat cu un colţ de cârpă albă. Este singura plantă din încăpere.

Spectatorii din primele rânduri pot vedea că, după formă şi culoare, este dintr-o specie rară. Dar nu de aceea i se dă atâta atenţie. "Este făcut din săpun şi l-am vopsit. E fragil", spune deţinutul care îngrijeşte cactusul. Floarea din săpun, cu tulpină de pâine frământată cu pastă de dinţi, hainele, pereţii din pânză pictată, totul în această încăpere este altceva decât ceea ce pare să fie. Şi aşa cum se va dovedi mai departe, până şi cei nouă deţinuţi care joacă în piesa de teatru, având de executat împreună 80 de ani de închisoare, sunt altceva, nu doar nişte ucigaşi, hoţi, tâlhari, aşa cum stă scris în fişele lor de penitenciar.


ACTUL ÎNTĂI: TREI PERSONAJE RĂMASE FĂRĂ AUTOR
În scenă pătrunde poliţistul Nicuşor Grosu, un nume uşor oximoronic, având în vedere că bărbatul sare bine de suta de kilograme, are nişte umeri cât peretele şi pumni cât bostanul, plini de argumente, la o adică. Pe cât e de masiv şi de puternic, pe atât e de sensibil când cântă la pian sau la chitară. Este unul dintre cei opt educatori din închisoarea cu aproape o mie patru sute de deţinuţi. Lui i se datorează în bună măsură succesul cu care trupa de teatru a închisorii se va acoperi peste numai două zile pe scena de la Nottara.

Îl urmează la un pas - şi tot timpul va sta cumva în umbra lui - Laurenţiu Busuioc, celălalt poliţist-educator care va însoţi trupa la Bucureşti, la prima ediţie a Festivalului de Teatru pentru Deţinuţi. Spectatorii nu îşi pot da seama, dar e bine să afle că Nicuşor şi Laur sunt cumetri şi că din colaborarea lor profesională va rezulta un teatru de cumetrie, cum l-ar numi un personaj principal dintr-o piesă istorică, cu un succes remarcabil la publicul bucureştean.

Pentru câteva minute îşi va face apariţia în scenă şi Marius Vulpe, tânărul director al penitenciarului din Iaşi. El le va strânge mâna subordonaţilor, le va ura succes la spectacol şi îi va anunţa că trupa e invitată la prânz la puşcăria din Focşani.


Actorii fără nume
Unul câte unul apar opt deţinuţi, actorii. Lipseşte doar personajul feminin, o tânără închisă în pavilionul femeilor, a cărei prezenţă nu este deocamdată necesară. Deţinuţii au repetat zilnic în ultimele trei luni, ca nişte actori profesionişti, şi nu mai e nevoie de încă o repetiţie.

Chelul calcă haine. Slăbănogul moşmondeşte la o pancartă pe care scrie cu litere uriaşe: IAŞI. Pe cealaltă parte este desenată o femeie cu sânii goi şi această imagine trebuie acoperită cu hârtie albă. Chiorul piaptănă câinele de pluş, element din recuzita piesei, şi rosteşte către reporter, aflat de la început într-un colţ al încăperii, identificabil doar după legitimaţia de "Jurnalul Naţional" atârnată la gât: "Când intru aici, nu mă mai simt puşcăriaş. Puşcăria e dincolo de uşa aceea".

Bărbosul îndeasă ceva într-o geantă. De câteva zile deţinuţii îşi pregătesc extraordinara incursiune în lumea teatrului adevărat. Împrumută de la colegii de celulă hainele cele mai bune, dau ţigări în schimbul unui spray, a unui gel de păr cu fixare îndelungată, au pus în mişcare un comerţ uluitor cu obiecte a căror valoare este cu totul alta decât în lumea oamenilor liberi şi şi-au procurat conserve şi mezeluri, şi-au luat pături şi cearşafuri curate şi acum toate acestea sunt îndesate în genţi, un morman de bagaje care îi va face pe spectatori să remarce cât de multe şi de variate obiecte posedă deţinuţii în închisorile româneşti.


Scena vieţii
Până la sfârşitul actului deţinuţii vor verifica de mai multe ori fiecare obiect de recuzită, asigurându-se că nu lipseşte nimic şi că totul e în bună stare, ceea ce se va arăta inutil în actul doi, când se va constata lipsa stickului cu muzica piesei, precum şi în ultimul act, când patul metalic se va rupe în timpul spectacolului, nefericită întâmplare pe care spectatorii o vor lua ca făcând parte din scenariu.

Totul e manufacturat în penitenciar cu multă imaginaţie şi cu meşteşug. Ce nu se găseşte în puşcărie, cum ar fi tortul sau florile, aduce întotdeauna Nicuşor Grosu pe banii lui, tocmai împuţinaţi cu zilele libere impuse de Guvern, rareori făcându-se simţită prezenţa vreunui sponsor în bucătăria spectacolului.

Deţinuţii-actori urmează să joace la Bucureşti în piesa "Haina de om", scrisă de un coleg de-al lor. Este vorba de drama lui nea Fane, un condamnat care se trezeşte liber, după douăzeci de ani de închisoare, într-o lume nouă, în care el nu îşi mai găseşte locul. Şi vrea să se sinucidă.

În acest moment pot fi proiectate pe peretele din spatele clubului răspunsurile scrise ale deţinuţilor, când educatorul Grosu i-a întrebat ce vor face când vor ieşi din închisoare: "Mă voi spânzura", au răspuns patru din cei şase deţinuţi chestionaţi. O voce din off poate să recite din poezia deţinutului Vasile Florea: "Vecinul meu de pat s-a sinucis/ După un an jumate-n puşcărie./ A folosit o lamă. Scurt, precis./ Dar despre-aşa ceva nu prea se ştie". Spectatorii vor vedea astfel cum se amestecă până la confuzie destinul condamnaţilor din penitenciar cu destinul personajelor pe care ei le joacă în piesă. Iar la final se va remarca modul lăudabil în care teatrul le-a schimbat opţiunea sinucigaşă, redându-le bucuria de a juca în rolul propriu, în drama care e viaţa lor însăşi.
ACTUL AL DOILEA: ÎNGERUL NEGRU
Marţi dimineaţă. Centrul atenţiei se mută acum pe o scenă mobilă, respectiv duba care îi va duce pe actorii puşcăriaşi la Bucureşti. Deţinuţii stau aliniaţi, cu bagajele la picior. La ordin, se inşiră în rând şi intră în dubă, în compartimentul numit "sufragerie". Fără cătuşe.

În acest moment este împinsă uşor în scenă şi fata. Lumina solară în nuanţe roşiatice se focalizează pe acest personaj, arătând publicului o tânără de douăzeci şi ceva de ani, nespus de frumoasă, o apariţie neobişnuită şi delicată ca un fir de păpădie crescut într-o crăpătură din zidul de beton al puşcăriei. Fata zâmbeşte într-un fel care face şi mai greu de înţeles cum a fost posibil ca o faptură ca ea, angelică, să măcelarească un bărbat cu cuţitul, să-i plimbe cadavrul prin două judeţe şi să-l îngroape într-o pădure. Această nepotrivire stridentă între înfăţişarea ei şi fapta abominabilă pentru care a fost condamnată la douăzeci de ani de închisoare este menită a spori atenţia pe care i-o acordă publicul spectator atât în piesă, cât şi în viaţa reală, oglindită cu amănunte oripilante în ziarele avide de senzaţional.


Nepreţuita brăţară de tinichea
Fata urcă în dubă lăsând în urmă un parfum răscolitor şi este închisă într-o boxă separată, de dimensiunea unui sicriu, cu uşa perforată la înălţimea capului, nişte găurele rotunde ca în lădiţele acelea de carton în care se vând puii de o zi. Ea nu arată nici o clipă, de-a lungul acestei piese, cât şi în piesa din piesă, cât de adânc este traumatizată de propria ei faptă şi de traiul în puşcărie. Va avea o singură scăpare, după finalul apoteotic al reprezentaţiei de la Bucureşti, când va reveni pe scenă căutându-şi cu disperare brăţara de tinichea pierdută în timpul spectacolului. "Nici nu ştii cât valorează în penitenciar, pentru o femeie, un obiect fără nici o valoare ca această brăţară", îi mărturiseşte ea reporterului. Toţi colegii ei de trupă se apucă să măture scena cu palmele şi în cele din urmă îi găsesc brăţara, iar fata îşi recapătă zâmbetul fermecător.

Duba iese din curtea închisorii şi tabloul se încheie cu poarta de fier care se închide din urmă ca o cortină, dar fără a separa clar cele două planuri ale dramei.


ACTUL AL TREILEA, ŞI ULTIMUL: DINTR-O ÎNCHISOARE ÎN ALTA
Spectatorii sunt invitaţi acum să pătrundă "în pârnaie la Jilava, unde zace toată pleava", cum zice un vechi cântec de detenţie. Dar mai întâi trebuie lămuriţi că trupa de la Iaşi a ajuns cu bine la Bucureşti, după o călătorie fără aventuri. Artiştii au renunţat la prânzul oferit de penitenciarul din Focşani pentru a ajunge mai repede la Bucureşti. S-au făcut doar două opriri în câmp, pentru nevoile băieţilor, fără nici o emoţie pentru Grosu şi Busuioc, deşi printre deţinuţi era şi unul de la care se puteau aştepta oricând la orice, dar nu şi acum, când pepeleii - PPL însemnând persoană privată de libertate - îşi puseseră în gând, ca şi cum asta le-ar fi spălat toate păcatele, să joace teatru cu adevărat, să arate lumii că sub scoarţa de tâlhar sau criminal condamnat găseşti, dacă zgârii un pic, un om. Şi dacă li s-ar fi dat drumul să vină de capul lor la Bucureşti, unul n-ar fi lipsit de la marele spectacol al vieţii lor. Când au jucat piesa la Iaşi, la Ateneul Tătăraşi, un deţinut recompensat cu permisie nu s-a mai întors la închisoare, dar numai pentru că s-a îmbătat criţă, iar când s-a trezit, la vreo opt ore după termenul-limită, a venit singur la penitenciar şi s-a rugat plângând să fie primit înapoi.

Ajunşi în Bucureşti, actorii au fost cazaţi la Închisoarea Jilava, unde au refuzat mâncarea de la cazan, ştiind că aici se găteşte cu apă cu viermi, şi au mâncat ce şi-au adus de acasă, dacă se poate spune astfel. Au jucat FAZAN pe obiecte până târziu după miezul nopţii, s-au simţit destul de bine ca oaspeţi la Jilava, întărind aserţiunea că fiecare puşcărie are farmecul ei.
DISTRIBUŢIA
Acum îi vedem pe deţinuţi ieşind din celulă şi aliniindu-se la poartă. Un poliţist le strigă numele de pe fişa de penitenciar, iar ei, ca o parolă, trebuie răspundă cu anul naşterii, fapta comisă şi pedeapsa primită, procedură ce ar putea fi aspru criticată de spectatorii care cred că este inuman să reduci personalitatea unui om ajuns în puşcărie la aceste nefericite elemente biografice.

Zota Răzvan Ionuţ, strigă poliţistul. 1985, tâlhărie, şapte ani, vine, ca o rafală, răspunsul de la deţinutul cel mai greu de ţinut în frâu, un şmecheraş de Tătăraşi cu urechile strânse sul, ca la Shreck. În piesă, el este poliţistul comunitar care răspunde de adăpostul social pentru foştii deţinuţi.

Cordoneanu Vasile Andrei. E unul plin de tăieturi de lamă peste tot pe unde a putut ajunge cu mâna, toate făcute înainte de a intra la închisoare. "De prost ce-am fost şi din cauza anturajului", recunoaşte el. Numai numele VIORELA tatuat pe braţ nu e tăiat cu lama. Când îşi aude numele, strigă: 1986, furt, trei ani şi trei luni. Joacă rolul unui băiat de bani gata, fost consumator de droguri.

Adevăratul fost consumator de droguri este Mândru Teodor, din Bucureşti. A cerut să fie mutat la Iaşi ca să stea departe de ispită, fiindcă acolo e o închisoare de săraci, poţi să umbli cu biluţa de heroină din celulă în celulă şi n-are nimeni să-ţi dea trei milioane pe ea. În piesă, el e Diavolul care-l îndeamnă pe fostul deţinut să se spânzure. Răspunde: 1984, tentativă de omor, cinci ani.

Păduraru Petru. E deşiratul chior de-un ochi şi cu nasul strâmb care joacă rolul unui sectant ce-şi caută adepţi în adăpostul "Speranţa". Trezeşte hohote de râs la simpla apariţie pe scenă. 1980, furt, cinci ani.
Arnăutu Iulian Mihai. 1986, tâlhărie, şapte ani. Unul dintre nepoţii lui nea Fane.
Mardare Andrei. Se identifică: 1985, omor, cinşpe ani. Când a terminat liceul s-a angajat bodyguard la un magazin. Colegul lui a prins un boschetar că a furat o sticlă de Cola şi l-a lovit cu piciorul. A dat şi Andrei. L-au omorât, a spus instanţa. Acum Andrei este un boschetar în piesa "Haina de om". Şi, în al doilea rol, e îngerul care îl îndeamnă pe nea Fane să nu-şi pună ştreangul de gât.

Movileanu Mihai. 1984, omor, nouă ani, se aude o voce ca de copil. Aşa i se şi spune: Copilu. Unde-l pui acolo şade, nu e în stare nici să mintă. A intrat într-o încăierare la discotecă, în sat, a dat şi el cu pumnul ca să fie ca toţi ceilalţi şi a fost închis o dată cu toţi ceilalţi când cel bătut, din tabăra adversă, a murit. Îl joacă pe al doilea nepot al lui nea Fane.

Şi, în sfârşit, nea Fane, deţinutul respins de societate, vedeta trupei. În actele penitenciarului e strigat Viţcu Mihai Lucian. 1975, trafic de droguri, opt ani. I-au găsit drogurile în congelator.

La final este adusă şi fata. Poliţistul o strigă pe nume: Horeanu Mihaela Alina. Şi tot el răspunde: 1985, omor, douăzeci de ani. În piesa vieţii era studentă. În piesa din piesă e o femeie de serviciu.


AUTORUL, UN PERSONAJ
Următoarele scene din actul final se desfăşoară la Teatrul Nottara. Scena este chiar scena teatrului. Un poliţist înarmat stă la intrarea principală, unul la intrarea actorilor, unul la balcon şi câte unul la uşile sălii. Teatrul a devenit un fel de închisoare, dar nimeni nu are de gând să evadeze.

Acum spectatorii sunt rugaţi să-şi întoarcă privirile spre fundul sălii, acolo unde Cristian Bârsan, autorul piesei "Haina de om", stă de vorbă cu reporterul. Aici sonorul trebuie ridicat puţin, încât să se poată auzi dialogul celor doi. Din discuţia lor, spectatorii vor înţelege că cei doi se cunosc din 1991, când erau colegi la săptămânalul "Timpul", din Iaşi. Ei îşi amintesc cu nostalgie de un reportaj scris împreună la Săpânţa, în 1992, când primarul Toader Şteţca făcuse din comună un fel de republică maramureşeană, şi cum s-au documentat strecurându-se printre scutieri şi prin norii de gaze lacrimogene.

Ziaristul Cristian Bârsan a fost închis la Arad şi la Iaşi pentru înşelăciune. Promitea locuri de muncă în străinătate, lua banii şi dispărea. Luminile trebuie puse în aşa fel pe personaj încât să se vadă că acum este un om liber, are un diplomat şi telefon mobil. Întrebat de ce nu se duce să îi salute pe foştii camarazi de puşcărie, care acum îi joacă piesa, autorul ia diplomatul în braţe şi spune: "Nu mă amestec cu ei". De asemenea, se poate auzi cum Bârsan, căruia i se joacă două piese în festival, îşi strigă nemulţumirea că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu l-a invitat oficial.


VESTIARUL
Pentru scena următoare este nevoie de un ceas mare, ale cărui ace să arate trecerea timpului de dimineaţă, de când deţinuţii de la Iaşi au fost aduşi cu duba la teatru, până seara, la 8:30, când le vine rândul să joace. În tot acest timp ei stau într-un vestiar strâmt, cu nişte şosete puse la uscat pe o uşă, fumează, spun bancuri, repetă replici din piesă, trag cu urechea la aplauzele care răzbat din sala de spectacole. Poliţistul gras şi nebărbierit de la uşă trebuie adus puţin mai în faţă, că să se audă replica lui memorabilă: "Noi nu suntem emoţionaţi de teatrul care îl joacă hoţii ăştia. Dar societatea civilă e fraieră, i-auzi ce aplaudă!".

Se recomandă vizionarea în paralel a tuturor încăperilor din teatru unde au fost introduşi deţinuţi pentru a se observa cum ceilalţi au primit la amiază pizza şi apă minerală, în timp ce ieşenilor nu li s-a dat nimic de mâncare. Organizatorii îşi vor recunoaşte greşeala mai spre seară şi le vor adduce nişte fursecuri. Luminile trebuie lasate mereu aprinse, pentru a fi vizibilă scena de după spectacol, când actorii taie tortul din piesă cu o bucată de carton ruptă dintr-o cutie şi-l mănâncă apucând feliile cu mâna şi dându-le drumul, de sus, în gură. Apoi îşi ling degetele. Se văd şi sticlele de apă şi de suc aduse de cumetrii poliţişti din banii lor.


SPECTACOLUL
Deţinuţii sunt obosiţi şi flămânzi. Aşteaptă de zece ore să intre pe scenă. Poliţiştii Nicuşor Grosu şi Laurenţiu Busuioc iau câte o pastilă de calciu-magneziu ca să mai capete puteri. Apare şi Ionuţ Avram, liberat de două săptămâni, care joacă rolul Groparului. Ca şi în piesă, de când a ieşit din închisoare nu îşi găseşte de lucru, societatea îl respinge şi în el creşte încet-încet nostalgia paradisului penitenciar. Toţi spun că ar mai sta încă o zi şi o noapte în picioare, dacă ar fi nevoie, numai să joace pe scenă la Notarra.

Când sunt chemaţi, îi vedem cum aleargă pe scări şi îşi ocupă locurile în culise. În vestiar s-au întrebat tot timpul: or fi oameni în sală?, avem pentru cine juca?, dacă nu iese bine?, dacă ne fluieră? De parcă de reuşita acestui spectacol ar fi depins libertatea lor, ar fi fost lăsaţi să plece de pe scenă direct acasă, de tot. Acum au răspunsul: sala e plină-ochi, peste patru sute de spectatori, ca la marile spectacole care îi fac scenei de la Nottara faima de "templu al teatrului românesc", cum zicea Andrei Mardare în vestiar. Alina Horeanu, încremenită cu mâinile la gură, ca într-o rugăciune, aşteaptă gongul de început cu ochii închişi, mişcând din buze. Poate chiar se roagă. Băieţii îşi scutură braţele, îşi lovesc un genunchi de altul şi îşi dau palme ca să alunge emoţiile.


EPILOG
Se bate gongul. Personajele noastre intră pe scenă şi interpretează nişte personaje imaginare, care seamănă perfect cu oamenii din spatele personajelor noastre. De la prima replică a lui Lucian Viţcu: "Am sperat să scap de coşmarul ăsta. Şapte mii trei sute de zile şi nopţi de coşmar", sala simte că nu e teatru educativ, cu şi pentru deţinuţi, ci teatru pur şi simplu.

Cei ce au ucis, au furat, au tâlhărit sunt aplaudaţi pentru oamenii în pielea cărora au intrat. Se aplaudă şi la replici. Când patul metalic se rupe, deţinuţii improvizează pe loc şi toată lumea crede că aşa e scenariul. Momentul e aplaudat. Aplauzele încep înainte de finalul piesei şi continuă cât fiecare deţinut vine la rampă, apoi vin toţi şi pentru prima oară în acea zi, după alte trei spectacole, toată trupa e chemată iarăşi la rampă şi aplaudată furtunos, bravo, bravo, bravo! Toată sala e în picioare şi aplaudă. Deţinuţilor nu le vine a crede. Pentru prima oară simt ce au auzit de atâtea ori: că teatrul te poate face mai bun. Au jucat cu suflet. Ca să plece de pe scenă fericiţi şi să se întoarcă în puşcărie îmbrăcaţi în haine de om.