Scrisoare de la Peleş

O superbă şi misterioasă scrisoare, aşternută în 1925 pe spatele a 20 de cărţi poştale, de către un ofiţer din regimentul de vânătoare care supraveghea Castelul Peleş. O întâmplare tul­bu­rătoare care a devenit acum o carte în ediţie bilingvă, cu titlul „Scrisoare de la Peleş” – „A letter from Peleş”.

Cartea, apărută în anul 2007 la Casa de Pro­duc­ţie şi Editură Corifeu, reproduce cele 20 de cărţi poştale ilustrate cu imagini din Castelul Peleş, pe spatele cărora şi-a aşternut rândurile ofiţerul.

Volumul are o mică prefaţă, în care profesoara Mariana Boşca Mălin (cea care a găsit această comoară-mărturie a vremurilor) notează ur­mătoarele: „De curând, uitându-mă la fotografii vechi, aflate în podul cu amintiri rămase de la bu­nicii mei, am găsit un plic cu 20 de cărţi poştale (două imagini se repetă). Pe ele este scrisă o singură scrisoare, de către un ofiţer din regimentul de vânătoare, care supraveghea Castelul Peleş, în anul 1925, pe vremea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Plicul nu este timbrat, astfel încât nu ştiu dacă ofiţerul l-a dat sau nu celei căreia îi era adresat. Nu ştiu cum a ajuns acest plic între amintirile bunicilor mei, nici ce fel de rudă mi-a fost cel care a scris aceste rânduri. Tot ce ştiu este că, într-o noapte de veghe, un ofiţer a cărui sem­nătură este de fapt indescifrabilă, a scris o scri­soare micuţei lui prietene, mistuit de tristeţe din cauza unei iubiri care l-a dezamăgit profund”.

Dacă este să citim printre rândurile scrisorii, ne putem pune întrebarea dacă nu cumva ofiţerul era în­dră­gostit, în secret, de Regina Maria!

Nu se ştie dacă cele 20 de cărţi poştale au ajuns vreodată la cea pentru care au fost scrise, nu ştim dacă ofiţerul a primit vreodată răspuns. Un mister care nu şi-ar mai păstra farmecul dacă ar fi rezolvat.

Rămâne însă farmecul conţinutului acestei scrisori, pe care îl reproducem în paginile care urmează.

„Micuţa mea,

Privind aceste minuni, pe care imaginaţia şi simţul estetic al omului le-a creat, să nu-ţi închipui că visezi «castele din Spania» sau aiurea, aşa cum mi-am închipuit şi am visat şi eu, când le-am văzut prima oară.

Aceste minuni, din fericire, se găsesc uneori şi la noi. Şi dacă toată lumea şi mai ales străinii ar avea ocazia să le vadă, şi-ar da cu toţii seama că avem şi noi o adevărată comoară, care reprezintă o valoare artistică ce nu se poate compara prin ori­gi­nalitatea şi varietatea ei cu nici una din comorile artistice ale celorlalte state.

Nu te mira de acest «început» care n-a avut alt scop decât să dea pentru o clipă altă direcţie gân­durilor mele. Zadarnică încercare: «Şi azi ca ieri şi mâine, aici şi pretutindeni…».

Şi încercând să dau altă direcţie gândurilor mele, să nu-ţi închipui că am căutat să-ţi în­de­părtez atenţia de la obligaţia pe care o aveam de a-ţi scrie până acum. Această zadarnică încercare are la bază o origine de conservare aproape ins­­tinctivă, pe care nu ştiu dacă o poţi pricepe, căci nu cunoşti vâltoarea gândurilor şi a faptelor în care m-am zbătut în ultimul timp. Pentru a le des­crie mi-ar trebui puteri supranaturale, pe care simt că sufletul şi mintea mea obosită nu le-ar mai putea suporta. Adunând aici şi scriindu-ţi tot ce s-a petrecut în minte în ultimul timp, căci aşa concep eu sinceritatea şi rostul unei scrisori în­tre doi prieteni, ar însemna să-mi dau eu singur sen­tinţa dictată de propria-mi conştiinţă, pentru une­le fapte despre care niciodată n-am crezut că se vor întâmpla. Şi simţi cred, că eliberarea dintr-un astfel de labirint al gândurilor mele du­reroase este numai renunţarea de a mi le reamin­ti scriindu-ţi-le; deşi îmi dau seama că prin aceasta sunt, deocamdată, mai puţin sincer decât mi-am propus să fiu, faţă de tine.

Ah! Mica mea prietenă, să nu-ţi închipui că scriindu-ţi cele de mai sus încerc să-ţi justific tă­ce­rea mea de până acum. Acest lucru poate nici nu te-a surprins şi de care poate nici n-ai simţit ne­voia. Sentimentele nu pot fi redate prin scrisorile pe care unii prieteni şi le scriu aproape zilnic (cel puţin aşa cred eu). O zi, o lună care a trecut nu schimbă prea mult sentimentele unui om, dacă la baza lor se află statornicia.

Deşi nu ţi-am scris, acum ca şi în trecut, decât la intervale mari, deşi am simţit de curând cea mai profundă şi mai dureroasă prăbuşire sufletească, pe care o vei cunoaşte şi tu în curând, fie prin cele ce vei mai auzi, fie prin cele ce-ţi voi spune cândva, totuşi eu n-am încetat nici o clipă de a gândi la Valentina, pe care tu ar trebui să simţi cât mi-e de dragă.