Se roagă în româneşte, dar nu ştie ce zice

Ne-am oprit, la întâmplare, în câteva sate. Micfalău. Frumoasa. Făgeţel. Sate din judeţele Covasna şi Harghita. Localităţi în care românii sunt din ce în ce mai puţini. Nemaiavând vecini români, vorbesc doar în maghiară. Duminica şi de sărbători sufletul lor se roagă Domnului în graiul părinţilor lor.

Satul Micfalău este situat foarte aproape de reşedinţa judeţului Covasna, oraşul Sfântu Gheorghe. În 1992 s-au declarat aici 141 de credincioşi români, în 2002 nu mai erau decât 119. Şcoală în limba română nu mai este, grădiniţă a mai fost până acum vreo 10 ani. Biserica a fost ridicată la 1878 şi poartă hramul Sfântul Ierarh Nicolae. În cimitir, crucile au pe ele nume româneşti maghiarizate.

Părintele din Micfalău este plecat din sat, dar o găsim pe soţia sa. Lucrează cot la cot cu vecinii să pună cartofii. "Pentru mâncare. Altceva nu ai ce să faci cu ei aici! Sunt mulţi! Dar, dacă nu am pune cartofii sau nu am creşte animale, nu ştiu din ce am trăi." Oamenii din sat, cei cu putere de muncă şi cu noroc, merg la oraş. Cei care rămân acasă, muncesc la câmp. Vin la biserică mai mult de sărbători.

Dar în sat trăieşte tanti Ana, care are 87 de ani. "Ea nu ratează nici o slujbă." Uneori, în biserică, sunt preotul, preoteasa şi (tanti) Ana "neni", cum i se spune în sat. Ştie toate slujbele pe dinafară. În româneşte. E chiar o minune. Ne ducem să o întâlnim. Atâta cunoaştere parcă te face să uiţi puţin durerea că sunt mulţi români care şi-au uitat graiul. Găsim repede casa în care locuieşte tanti Ana. Ne întâmpină nepoata sa, ne spune bună ziua (credem) în maghiară.

Îi zâmbim. Ne-am obişnuit zilele acestea să auzim limba maghiară la tot pasul. Îi spunem că vrem să vorbim cu bunica sa şi... din casă se aude o voce de femeie întrebând ceva... în maghiară. Zâmbim din nou. "Bună ziua. Ana Vereş sunteţi?" "Daaa...." Din casă iese o bătrână ca o zvârlugă, mărunţică, subţirică, gesticulând mereu, vorbeşte repede în limba maghiară. Apoi râde, îşi dă seama că nu înţelegem nimic şi ne spune...

"Eu nu prea mai ştiu să vorbesc româneşte". I s-au răscolit rădăcinile, simţim asta, pentru că parcă stă să-i explodeze fiinţa. Câte ne-ar povesti dacă ar putea! "Îmi pare rău că nu pot să spun aşa cum trebuie! O să mă văd la televizor? Ce-am vorbit, nici nu ştiu!" Ne spune cu mândrie că are 87 de ani, e ortodoxă, că merge la biserică, este foarte iubită de toată lumea, şi români, şi maghiari. Are 87 de ani, dar nu se dă în lături să meargă la câmp. Să ajute lumea.

"Dacă nu mă mai cheamă, întreb la ei dacă supărat pe mine!", ne spune tanti Ana. Ne invită în casă. O icoană, un Hrist şi un tablou cu doi tineri miri. Da, este ea, acolo, lângă soţul ei care "30 de ani bătut la mine zi de zi, fără să ştiu de ce. Am stat cu el pentru că era frumos!". Şi râde în hohote. Se mişcă întruna, ne spune că are un fiu plecat în Ungaria, acolo şi-a găsit de lucru, celălalt se descurcă în România.

O întrebăm cum se face că, deşi este româncă, nu mai ştie româneşte? "Eee... Nu mai văd bine!" Apoi iese din casă şi aproape că ne târăşte după dânsa, ieşind, iute, din curte. Ne propune să mergem la nişte vecini care ştiu bine româneşte, să ne traducă ce vrea să ne povestească. Ne urcăm în maşină. Tanti Ana se aşază mândră în faţă, lângă şofer. În câteva minute ajungem. Trebuie să traversăm un podeţ, peste râu. Tanti Ana aleargă înaintea noastră. Ne întâmpină trei femei tinere şi o fetiţă. "Bună ziua!" Să nu ne înţelegeţi greşit, dar ni s-a luat o piatră de pe inimă. Este o familie mixtă.

Două sunt românce, cea de-a treia este soţia fratelui şi este unguroaică. Se înţeleg bine, nu au probleme. Problemele sunt economice. Una dintre tinere va pleca în Anglia, să lucreze acolo. Cealaltă e casnică. Au urmat şcoala la "Sfântu'", dar de lucru nu prea se găseşte. Fratele lucrează la Braşov. E un norocos. Tanti Ana începe să povestească din nou. Femeile ne traduc. Înainte erau mulţi români în sat. Dar au dispărut. Au murit. N-au avut probleme cu maghiarii, n-au fost conflicte.

Tanti Ana e toată un zâmbet, e voie bună şi ne schimbă ziua în bine. Tinerele, care merg şi ele la biserică, dar mai rar, o laudă că este singura care participă la toate slujbele. "Ştiţi, cântă alături de părinte, tot ce spune dânsul acolo, pe româneşte. Dar nu înţelege nimic. Nu ştie ce zice."




Avem o senzaţie de suspendare între cer şi pământ. Din ce adâncuri ale fiinţei ei, ale neamului ei ştie, dar nu ştie tanti Ana să spună rugăciunile în limba strămoşilor ei? Ce zid este între sufletul ei care strigă "Tatăl nostru Care eşti în Ceruri..." şi mintea ei care nu îşi dă seama că rosteşte rugăciunea în limba română... Ne petrec toate până în poartă şi rămân aşa, ca într-un tablou, multe feţe zâmbitoare, cum nu mai găseşti decât în fotografiile de altădată.

În satul Frumoasa din Harghita, poarta bisericii este mai tot timpul încuiată. Are grijă de ea un vecin, etnic maghiar. Nu este ortodox, dar, după cum spune părintele Mihăilă, "toţi suntem oameni". Biserica, apăsată de singurătate, îşi aşteaptă credincioşii. Botezuri sau nunţi nu a mai văzut de mult. Înmormântările sunt mai dese. La recensământul din 2002, 25 de locuitori se declaraseră credincioşi români. Despre Frumoasa am citit în cărţi: "Biserica din zid, cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Frumoasa, a fost ridicată în anul 1879, înlocuind pe cea veche din secolul al XVII-lea. (...) Casa parohială a fost construită în anul 1894. (...) Casa cantorală a fost construită în secolul al XIX-lea, a fost reparată în perioada 1998-1999". (din "O candelă în Carpaţi")

"În Frumoasa s-a înălţat un monument al eroilor căzuţi în al doilea război mondial. Pe frontispiciul lui se află înscris: "Glorie eternă ostaşilor armatei române, eroilor căzuţi pentru eliberarea teritoriului de nord-vest al României de sub ocupaţia hortysto-hitleristă. În timpul Revoluţiei din decembrie 1989, placa comemorativă a fost schimbată cu alta, în limba maghiară. În curtea bisericii ortodoxe se află cinci morminte individuale ale unor eroi căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Dintr-un puternic centru al românităţii din zonă, localitatea Frumoasa este astăzi o aşezare în care mai mulţi români sunt în cimitirul satului decât în vatra sa". Din "Românii din Covasna şi Harghita".

De la Frumoasa până la Făgeţel nu e cale lungă. Aici nu am ajuns la ora potrivită, majoritatea localnicilor fiind peste dealuri, să-şi îngrijească terenurile şi să se asigure că vor aduna ceva recolte. În afară de preot nu am găsit pe nimeni cu care să stăm de vorbă... în limba română. Părintele Victor Bucur încearcă să ne facă un mic istoric: "Satul Făgeţel datează din prin 1700. A fost sat românesc, ca Livezi, Izvorul Mureşului, Voşlobeni. Cei din Voşlobeni şi Livezi şi-au păstrat credinţa şi portul, şi graiul, au fost mai uniţi.

Oamenii din Făgeţel şi-au păstrat credinţa, dar graiul mai puţin. Sunt zece familii şi şapte văduve. Sunt multe persoane care înţeleg româneşte, dar nu mai pot vorbi. În familie poate mai vorbesc, dar pe drum, nu. A mai fost un fenomen, aici s-au cumpărat multe case de la români. Au murit bătrânii, iar tinerii au plecat la Miercurea-Ciuc, la Sfântu Gheorghe, la Cluj. În'86 aveam cu 15 familii mai mult decât acum. În ultimul timp s-au născut doar doi copii, avem unul de 4 ani şi altul e încă nebotezat. Cu timpul, o să rămână aici doar biserica şi cimitirul".

Pe când părintele Victor Bucur era copil, viaţa era normală. A făcut şcoala chiar în Făgeţel. Apoi, pentru gimnaziu, a plecat la Miercurea-Ciuc. Acum, şcoala din Făgeţel zace, părăsită, de mai bine de 12 ani. "Soţia e angajată la parohie. A fost educatoare şi învăţătoare la Lunca. Acum, acolo mai sunt doar clase de limba maghiară." E greu cu găsirea unui loc de muncă în zonă. Aceeaşi problemă: dacă nu ştii maghiară...

"Cunosc cazul unei femei din Miercurea-Ciuc, soţia unui cadru militar. Nu ştie maghiară, nu şi-a găsit de lucru şi a plecat în Italia." La Făgeţel tocmai se lucra la drum, se punea piatră; un om de afaceri maghiar a cumpărat 250 de hectare de pământ în zonă. Cu 300-400 de lei hectarul.