Securitatea nu şi-a microfilmat arhiva decât pe jumătate

ÎNCURCÅTURI ŞI TRASEE ALE DOCUMENTELOR COMUNISMULUI
După atâtea alte declaraţii contradictorii, George Cristian Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii, retează entuziasmul pentru "adevărurile absolute" zăvorâte în arhive. Securitatea nu şi-a microfilmat dosarele decât jumătate, metodologiile de interpretare sunt deficitare, iar arhiva SIE se supune altor norme de acces. 

PRECIZÅRI ● Trasee, încurcături şi interpretări ale arhivelor comunismului
Fără programe de guvernare şi identitate ideologică distinctă, partidele politice au transferat dezbaterile pe terenul confruntării cu trecutul. Prezentăm în cele ce urmează o discuţie cu dl George Cristian Maior, directorul SRI, despre alfa şi omega politicii româneşti – producţia de rapoarte, note, informări şi sinteze a Securităţii.

• Jurnalul Naţional: Pe dvs., domnule director al SRI, v-a "abordat" cineva pe tema costurilor "manevrei" de "asanare morală" a societăţii cu ajutorul arhivelor comunismului?

George Maior: Eu am mai afirmat că până la urmă jocul violent cu morala se poate întoarce împotriva unor iniţiatori de concepte de morală, în sens absolut. Şi din punctul acesta de vedere vorbim despre consecinţele unor acţiuni legate de predarea arhivelor, de studierea dosarelor. Problema aşa-ziselor costuri este o cu totul altă chestiune. Din prisma calităţii pe care o am, de director al Serviciului Român de Informaţii, eu nu interpretez aceste norme şi nici nu formulez judecăţi de valoare absolută în legătură cu fenomene exterioare Serviciului.

• Bănuiesc că aveţi totuşi o sinteză asupra costurilor fenomenului reprezentat de instituţiile ce au ca obiect de activitate "moştenirea" comunismului subvenţionate din buget public...

Următorul lucru mă preocupă şi o spun franc: acest Serviciu Român de Informaţii, din punct de vedere tehnic, a fost depozitarul unei imense arhive a Securităţii. A unei alte instituţii decât SRI, fapt care trebuie subliniat în mod clar.

• Când SRI-ul şi-a asumat arhiva defunctei Securităţi,

s-a pus implicit în postura... moştenitorului legitim! S-au făcut şi nişte "corecţii" avantajoase: arhiva DIE – ce fusese parte a arhivei Securităţii, a devenit "moştenirea" SIE care a scos-o de sub incidenţa regulilor succesiunii Securitate-SRI.
Da. Mai sunt şi alte instituţii de depozitare ale unor arhive, poate chiar mai interesante.

• Numiţi-le, vă rog, dvs.

De exemplu, Ministerul Apărării şi armata. Care sunt şi au fost depozitarii unor arhive din zona de contrainformaţii militare, extrem de interesante. Dar şi Ministerul Justiţiei cu Direcţia a VI-a care este chintesenţa, dacă ar fi să facem o analiză, a ceea ce ar putea să reprezinte ideea de poliţie politică în România. Pentru că acolo se concentra şi se finaliza tot până la urmă – în Justiţie; într-un fel sau altul, influenţată de acţiunea Securităţii.

• Toate procesele şi acuzaţiile politice.

Se vorbeşte foarte puţin despre aceste arhive care nu sunt în sfera Serviciului.


† Sau deloc. Cazul arhivei Ministerului Culturii unde sunt informaţiile privind patrimoniul...
Aş prefera să vorbesc despre ceea ce, aşa cum spuneţi dvs., ar putea fi considerat ca parte a moştenirii asumate de Serviciu. Filozofia şi practica mea de când am fost numit directorul SRI nu a fost să apreciez arhivele ca o moştenire proprie, ci din perspectiva unei gestionări tehnice, a unei custodii pe care ne-am asumat-o într-adevăr şi de care dorim, ca instituţie, să ne degrevăm complet. Drept pentru care am dispus o reevaluare drastică a tot ceea ce aveam atunci, din punct de vedere al arhivei, inclusiv pe zona mai sensibilă a securităţii naţionale actuale a României. Am cerut ca inclusiv acestea să fie reevaluate după nişte criterii mai largi şi eventual predate. Astfel încât, pot să spun acum că ajungem într-adevăr să transmitem această moştenire celor care pot să o analizeze, să o interpreteze prin prisma consecinţelor sale morale sau imorale.

• La cine vă referiţi?

La cei care analizează în mod oficial arhiva – CNSAS. Şi mai departe, la opinia publică...

• Interpretatorii aceştia oficiali – CNSAS-ul amintit – şi-au epuizat rezerva de credibilitate. Discreditarea a început prin certificatele "de bună purtare" eliberate în condiţiile unei informaţii incomplete. Au desăvârşit-o prin "meciurile" jucate la televiziuni de către cele două echipe – "democraţii" şi "conservatorii", ambii plătiţi pentru prestaţie la fel de generos din bugetul public...

Eu nu-mi permit să fac judecăţi de valoare din această poziţie. Singurul meu criteriu, sub care pot să evaluez într-un fel sau altul acţiunea acestui Serviciu, se bazează pe faptul că vorbim de o instituţie nouă care a fost nevoită să gestioneze tot acest bagaj. Un labirint de memorie sau cum doriţi să-l denumiţi... Arhiva, în liniile sale esenţiale, a fost predată. Am rămas cu o serie de dosare din sfera siguranţei naţionale, pe care le reevaluăm, conform unor criterii mai largi, în comisiile mixte SRI-CNSAS.

• Securitate naţională sau siguranţă naţională – un concept cu atât de multe sensuri şi uzanţe! Ce înseamnă pentru dvs.?

Un exemplu foarte clar, după părerea mea – dosare care se referă la persoane care au legături în acest spaţiu larg de securitate internaţională din care facem parte şi care ar putea afecta, într-un fel sau altul, o anumită relaţionare sau funcţionare a statului român în procesele externe actuale.

• Iată cum ajungem – în opoziţie cu promisiunea adevărului, asanarea morală etc. – la "izvorul nesecat" de inspiraţie al jurnaliştilor şi analiştilor şi... la beleaua căzută pe instituţii ale justiţiei, serviciilor speciale sau armatei.

Pentru mine şi dimensiunea etică face parte din interesul naţional. Există două modalităţi de a defini interesul naţional. Una propusă de un personaj care ne-a vizitat recent ţara – Henry Kissinger – care vedea interesul naţional într-o dimensiune neutră din punct de vedere axiologic. Şi una care e prevalentă acum, mai ales după terminarea "războiului rece", în lumea post-modernă, unde interesul naţional este dezvoltat şi din perspectiva unor criterii morale şi valorice şi unde securitatea naţională încorporează şi dimensiunea securităţii individuale, a cetăţeanului. Când mă refer la păstrarea unui număr infim de dosare, am avut în vedere şi acest aspect derivat dintr-o abordare extinsă a conceptului interesului naţional.

• Înseamnă atunci că dosarul lui Ion Iliescu, Traian Băsescu, al lui Petre Roman, Adrian Severin şi al celorlalte personaje, care contează în articulaţia noastră euro-atlantică vor fi bine protejate, pe motiv de interes naţional.

Dacă ar exista un dosar Ion Iliescu sau Traian Băsescu l-am transmite la CNSAS...

• Îmi spuneţi, indirect, că nu există...

Am spus "dacă am avea..."

• În concluzie, SIE a preluat o arhivă intangibilă?!

Nu aş vrea să vorbesc în numele Serviciului de Informaţii Externe. Şi Direcţia externă a Securităţii era un departament extrem de autonomizat. Din punct de vedere al acestor fenomene pe care le-aţi menţionat, pot să afirm foarte clar că poate cu excepţia Germaniei, dar "problema STASI" e mai complicată, am mers mai departe decât orice stat din Europa Centrală. Repet, eu nu emit judecăţi de valoare din această postură. O să las memoriilor mele judecăţile de valoare care cred că vor fi foarte interesante.

• Nu mă îndoiesc că veţi scrie memorii foarte interesante. V-am citit editorialele din revista Cultura şi mi-au plăcut... Va fi după încheierea mandatului la SRI sau când veţi atinge aşa-zisa vârstă de memorialist?

Poate când îmi voi termina mandatul. Vom vedea.

• Trebuie lămurit şi alt aspect foarte important pentru tema în discuţie: microfilmele care s-au făcut arhivelor Securităţii. Într-un interviu acordat ziarului nostru, Ion Stănescu, fost şef al Securităţii, spunea că după evenimentele din Cehoslovacia din 1968, Ceauşescu a decis să protejeze o parte din conţinutul arhivelor prin microfilmarea lor. Dar – zicea el – arhivele n-au fost integral microfilmate. Vocile unor purtători de titluri şi competenţe de... actualitate afirmă însă public că arhivele Securităţii au fost transferate integral pe microfilme.

Am să vă ofer informaţia cât mai exactă. Până în decembrie 1989 Securitatea microfilmase 50% din dosarele clasate.


† 50% din dosarele clasate! Şi restul lor?! Dar cele şi mai interesante, aflate în lucru...?!
Conform legii, acum predăm şi microfilmele.

• Şi cartotecile?

Absolut. Tot.

• Adică absolut tot ce-a mai rămas din ele. S-a făcut vreo anchetă la nivelul SRI cu ceea ce a dispărut? Există o evidenţă?

În timp vom vedea aceste lucruri... Aici intrăm într-un labirint al informaţiei, dacă vreţi să folosesc o figură de stil. Sunt dosare în dosare, nume în alte dosare, ramificaţii... Cred că metafora "sălbăticia oglinzilor" a lui T. S. Elliot, folosită de un fost şef al contraspionajului american, este adecvată cu privire la modul complex de reflectare a realităţii din aceste dosare. Eu cred, empiric vorbind, căci pe mine personal nu m-a pasionat niciodată studiul arhivei, poate doar pe anumite situaţii înainte de 1940 – deci, eu cred că, aşa cum erau construite dosarele, până la urmă s-au arhivat într-un fel de labirint – nume de persoane pot să apară în orice dosare, nu neapărat în cele ale persoanelor în cauză. În practică însă, nu cred că este aşa, că numele fiecărui cetăţean al României de atunci poate să apară într-un dosar sau altul. Şi de aici, interpretarea trebuie să fie extrem de critică, pentru a putea decela toate nuanţele referitoare la fiecare caz concret. E poate prea curând pentru interpretare finală. Tocmai, dacă s-ar fi predat arhiva mai repede – şi aici, am propria mea părere – dacă ar fi existat voinţa de a se degreva noua instituţie a SRI de arhivă în anii ’90, probabil că n-am mai fi acum în această situaţie, pentru că între timp s-ar fi decantat lucrurile mai bine. Dar iată, la aproape douăzeci de ani, se predă arhiva. Din acest punct de vedere începe prima etapă masivă de analiză în spaţiul public, dincolo de ceea ce fac instituţiile legal abilitate, ca CNSAS-ul. Deci sunt primii ani cu implicaţii mai serioase pe acest palier. Dacă s-ar fi predat acum optsprezece ani, ar fi fost şi în analiză, poate, mai multă înţelepciune, mai puţină ură sau pasiune.

• Dosarul lui Ion Iliescu este sau nu microfilmat?

Tot ce este microfilmat va fi predat.

• Nu spuneţi dacă este sau nu... şi dac-ar fi, intră sub incidenţa "siguranţei naţionale" în sensul amintit de dvs... Nu vom şti din arhive nici cum au crescut "arbori rotaţi" din "mlădiţele" cominterniştilor Vass ori Răutu, apăruţi cu cetăţenie sovietică pe pământ românesc...

Nu pot vorbi despre aceste lucruri...

• S-a creat o imagine: cum că preşedintele CSAT primeşte la birou vraful de dosare adus la comandă şi le "clasifică": "acesta-l dăm, acesta nu sau încă nu...".

Nimeni nu şi-ar putea permite un asemenea risc, credeţi-mă! Sau dacă cineva şi l-a permis, tot se va afla odată. Nimic nu poate fi ascuns pentru vecie.

• În ce măsură "campania de purificare" va avea efecte morale?

Teoretic, într-o anumită perspectivă, morala este cea pe care o convenim noi, cu toţii, din punct de vedere social. Acţiunea materială, tehnică, efectivă de predare trebuia însă făcută. Şi a existat voinţa, în sfârşit s-a realizat. Mai departe....

• Vă referiţi la acţiunea de condamnare a comunismului?

Mă refer la acţiunea de predare a arhivei. Mai departe, fiecare poate să condamne şi comunismul şi nazismul, într-un fel sau altul, dintr-un unghi sau altul. Ce vreau să spun este că timpul va regla în mod natural aceste aspecte... Imaginaţi-vă situaţia inversă, că toate dosarele ar fi fost păstrate de fiecare instituţie şi, în spiritul nostru de a construi situaţii ipotetice, conspiraţii de tot felul, de a vedea oameni în posturi diferite, am fi speculat permanent pe această chestiune. Ştiind că o instituţie de informaţii are tot acest depozit la îndemână, ce ar mai fi rămas din acea instituţie?

• Nu se putea – practic – în birocraţia secolului XX. Să nu uit însă întrebările "de la cititorii noştri": Cine ne ascultă telefoanele? Cine ne controlează corespondenţa electronică?

Noi. Suntem singurii care o putem face legal. Şi dacă SRI-ul o face, acest demers este unul excepţional, argumentat prin prisma riscurilor la adresa securităţii naţionale. Altcineva cine?!

• Înseamnă că SRI este... omnipotent, omniprezent!

Nu, există şi instituţii cărora noi le asigurăm, din punct de vedere tehnic, acest tip de operaţiuni – Justiţia, Parchetele, Ministerul de Interne, Ministerul Apărării... Nimeni nu poate să asculte fără mandat judecătoresc. Din punct de vedere tehnic, noi acordăm asistenţă tehnică acestor instituţii numai dacă există un asemenea mandat. Foarte puţine persoane sunt ascultate. De regulă, cei care apar la televizor şi spun că simt că telefonul le este ascultat sunt cei mai neinteresanţi din punctul de vedere al Serviciului, pentru că noi protejăm securitatea naţională, nu interesele private ale unora sau altora....

• Anul trecut câte mandate de ascultare au fost?

Foarte puţine...

• Restul, care "simt", ar trebui să se ducă la psihanalist... sunt paranoici?!...

Da, unii ar cam trebui. Sau au un interes de a spune public acest lucru, de a se autovictimiza.

În discuţia cu directorul SRI, dl George Maior, au fost abordate şi alte teme care învrăjbesc oamenii, fără a avea încă metodologii şi grile de interpretare instituţionalizate. Una dintre acestea – diferenţa dintre "informatori" şi "persoane de sprijin". Din surse documentare certe reiese că în "etapa Ceauşescu" se luase decizia ca informatorii să nu mai fie recrutaţi decât "pe caz". S-a ajuns astfel la apariţia a ceea ce, în limbajul tehnic al breslei, era numit "persoană de sprijin", rezultat al unei "prietenii dezinteresate" sau din întâmplare. Ofiţerul care avea un anume "obiectiv" surprindea, bunăoară, alt personaj într-un anume "flagrant". Pe care-l "ierta", stabilind astfel un contact amical bazat pe încrederea şi recunoştinţa fostului potenţial "infractor". În rapoartele ofiţerului, "amicul" astfel câştigat primea fără ştiinţa lui un nume de cod. Devenea "persoană de sprijin" – cotată, în general, ca o sursă mai credibilă decât informatorul cu angajament şi folosit deseori "în orb", ca agent de influenţă. Asemenea oameni, care n-au semnat angajamente şi care n-au ştiut ce hram şi nume aveau în rapoartele ofiţerilor, "deconspiraţi" de cei care-i identifică prin lectura dosarelor proprii sunt stigmatizaţi în mass-media ca informatori ai Securităţii.
"Este posibil", a răspuns acestor observaţii dl George Maior. "Eu am vorbit recent la Londra cu celebrul Gordievsky, care spunea ceva similar despre modul de acţiune al KGB-ului: existau agenţi de sprijin, agenţi de influenţă, mai era şi o chestiune legată de criteriile profesionale se aplicau ofiţerilor, care trebuiau să recruteze persoane sau să folosească asemenea agenţi de influenţă. Mulţi erau trecuţi doar pentru a bifa un număr de informatori aflaţi în coordonarea unui asemenea agent, a cărui activitate era evaluată pe criterii cantitative. La Londra, de exemplu, apar foarte multe personaje mai ales din vechea zonă laburistă, a sindicatelor, trecute ca agenţi de influenţă, fără ca ei să ştie că au fost luaţi în evidenţă pentru aşa ceva. În arhivele KGB-ului există persoane nevinovate, raportate că acţionau în coordonarea agenturii de acolo. Deci se pot aplica aspectele la care aţi făcut referire şi în cazul lor." Cum sunt rezolvate asemenea cazuri în România? "Este o problemă de analiză, de minuţiozitate a interpretării acestor cazuri", răspunde, în stilul caracteristic discursului public practicat de profesioniştii serviciilor speciale, dl Maior. Când un serviciu este infectat ideologic, e un dezastru pentru producţia profesionistă de intelligence. Cine este abilitat să ia apărarea unui om terfelit de presă ca informator (cazul Neculai Constantin Munteanu fiind, de altfel, adus în discuţia noastră) când acesta fusese folosit abuziv ca "persoană de sprijin"? "Mă puneţi într-o situaţie dificilă în calitatea mea", răspunde dl Maior. "Noi nu dăm aici verdicte, pur şi simplu am predat arhiva."

Printre alte dificultăţi privind documentele produse de instituţia Securităţii este autenticitatea lor. În planurile de măsuri întocmite pentru diverse obiective, se prevede adesea "se vor plastografia scrisori către" sau "de la". La întrebarea "de unde ştim că acela care a semnat are acelaşi nume ca în semnătura făcută", dl George Maior răspunde: "E vorba de expertiza tehnică, expertiză care trebuie făcută cu bună-credinţă". Cum buna-credinţă nu are nici unitate de măsură, nici metodologie....
În dosarele mutate dintr-o arhivă într-alta, paginile primesc noi numerotări, apar file cu notaţii în creion "pagini lipsă" fără specificarea a ce lipseşte, de când şi din ce cauză. Fapt ce argumentează teoria că în funcţie de anumite interese au putut (şi pot încă) fi adăugate sau scoase file. De altfel, chiar în metodologiile după care s-a făcut, în anumite perioade, arhivarea documentelor de către ofiţerii de securitate, se specifică, conform informaţiilor oferite de dl George Maior: "Ofiţerul de caz crea sau ţinea diverse documente pe care le numerota pe măsură ce le clasa într-un biblioraft. La finalizarea cazului, ofiţerul avea dreptul să selecteze din biblioraft şi să grupeze într-un dosar numai documentele pe care le considera relevante. Celelalte erau distruse. Dar regulile de predare prevedeau ca filele din dosar să fie numerotate în ordine strict crescătoare, astfel că ofiţerul renumerota filele din fostul biblioraft, ajungându-se la două numerotări succesive."
Fără răspuns (încă) sunt întrebările referitoare la documentele produse de Securitate despre agenţii sovietici de pe teritoriul României (trecute, probabil, în arhiva SIE) şi despre documentele transportate în URSS la retragerea consilierilor sovietici.