Semne şi istorii ale românilor din Valea Timocului

Acasă la românii timoceni, timpul curge din nou, în biserică, în limba română. Obiceiurile cele vechi se întorc, dimpreună cu graiul ce ador­mise în vechile cimitire.

Nu ne-am mai văzut de mult. Cam de pe vremea când, lucrând la acelaşi ziar, îl luam după mine prin satele Bacăului, în căutarea monumentelor vechi bisericeşti şi-a obiceiurilor încă nealterate... Eu puneam întrebări, el fotografia. Stăm acum pe un peron din Gara de Nord, între două trenuri, şi răsfoim un album de fotografii. E albumul expoziţiei pe care a deschis-o de curând la Belgrad – Monumente vechi funerare din Valea Timocului. A coborât în Bucureşti din trenul care îl aducea din Serbia şi într-un ceas jumate pleacă la Bacău... Avem timp doar de-o poveste.

„Ştii”, începe să-mi spună Daniel Muraru, fotograful cu ochiul ager şi inima generoasă, „de la tine mi se trage nebunia asta cu crucile, cu semnele vechi... Multe dintre bisericile pe care le-am fotografiat la începutul anilor ’90 nu mai sunt decât pe film. Sper ca nu tot ce fotografiez să dispară. Mi-aş dori să rămână peste timp cât mai multe astfel de monumente”, îmi mai zice, în vreme ce eu privesc lung crucile de piatră din Valea Timocului, intrate-n pământ o dată cu legendele neamului.

„Monumentele funerare pe care le-am fotografiat în satele românilor timoceni sunt, fiecare luat în parte, o poveste întreagă. Putem spune, piatră cu piatră, povestea unei comunităţi, care e, din păcate, tratată cu dispreţ, cu neglijenţă şi de noi, şi de ei”... Îmi arată, într-un cimitir, câteva cruci aşezate în linie, una lângă alta. „În cinci-şase cruci alăturate descoperi istoria unei familii. Aici e străbunicul, alături bunicul, tatăl, fiii...”  Vorbesc despre o familie, dar şi despre o românitate perenă.

Pe românii timoceni, Daniel Muraru i-a descoperit acum patru veri. „Am fost invitat la ei de Duşan Pârvulovici, odată cu el am intrat între oamenii de acolo. Mi-am făcut prieteni. Mulţi îşi caută rădăcinile româneşti, dincolo de apă, pe malul drept al Dunării”, îmi spune. „Mi-au dat câteva lecţii de istorie. Formidabile. Vor să ştie cine sunt, de unde vin. De ce li se zice când români, când vlahi, când sârbi... Lui Draghişa Davidovici, din Negotin, am promis că-i duc, când mă întorc, un dicţionar etimologic al limbii române”, îmi zice, povestindu-mi că Elena Ramona Potoroacă, de la Muzeul Astra din Sibiu, care a fost cu el pe coclaurii timoceni, le-a strâns într-o carte cântecele. „E fantastic ce găseşti în baladele şi doinele lor. Sunt pomenite localităţi de pe la noi, de prin Muntenia, dar chiar şi din Moldova...” Transhumanţa, bat-o vina! – îi spun şi eu.

Îmi mai zice că, dacă eşti atent, te poţi înţelege lesne cu timocenii. „Vorbesc cam ca românii noştri de-acum două-trei sute de ani. Parcă citesc o carte veche... Eu sunt fotograf, ce ştiu eu despre istoria limbii?, dar simt cum lunecă dulce cuvintele...” La Mălainiţa – de unde a plecat părintele Boian Alexandrovici, cel care a ridicat prima biserică, după 200 de ani, în care se ţin slujbe în limba română –, acolo se păstrează cel mai bine graiul românesc. „În Mălainiţa, mulţi ştiu foarte bine limba română, o şi scriu. Graiul e apropiat de cel oltenesc. În vreme ce în satele aflate mai la nord, graiul pare să-i apropie de bănăţenii noştri.”

A bătut satele timocene cu piciorul. Şi pe cele de la munte, şi pe cele de la câmpie. Unele sunt „clasice”, cu toate casele aşezate grămadă, cu uliţe largi. Altele sunt aşezate „pe sălaşuri”, „casele şi le-a ridicat fiecare în mijlocul moşiei pe care o are”. I-a plăcut şi să adune poveşti de pe la oameni, nu doar imagini. „Pe malul drept al Dunării e un sat, Raduevăţ, care are un geamăn pe malul stâng, la noi, la români: Gruia. Se zice că odată, demult, erau doi fraţi ciobani, Radu şi Gruia. A îngheţat fluviul şi Radu a trecut dincolo, cu oile, dar după aceea s-a topit gheaţa şi nu s-a mai putut întoarce. Cei doi fraţi au întemeiat fiecare câte un sat, faţă în faţă, ăsta, de pe malul drept, s-a numit Raduevăţ.” Îmi mai zice că tradiţia păstrează un nume şi mai vechi al satului – Decebalum – ceea ce-ar însemna că Radu a întemeiat satul pe o vatră mai veche, dacică. „N-ar fi de mirare să fie aşa. La Negotin, la Hotelul Kraina, se adună în fiecare sâmbătă pasionaţii de numismatică şi de arheologie. Arată fiecare ce-a mai găsit: monede, fibule de pe vremea romană, şi mai vechi. Dacă ar vrea cineva, ar trebui să sape numai un pic şi ar da peste vestigii dacice şi romane. Dar sârbii n-au interes să se vadă că pe locul ăsta au fost strămoşi de-ai noştri... Dar nu depate e Felix Romuliana, asta se ştie.” E şi „tabula traiana” pe malul stâng...

În Serbia, mulţi îşi caută „fraţii” de dincolo de apă. Mereu e câte un Radu care îl caută pe Gruia... „La Dupliana, am un prieten, Novita Neagoevici. A descoperit că are rude de sânge în Balta Verde, în România. De la el de pe sălaş se vede Balta Verde...”

Îl întreb când se mai întoarce printre timoceni. „Cred că pe 1 decembrie am să fiu cu ei”, îmi răspunde. „Poate şi de Crăciun...” A făcut într-un an Paştele la Mălainiţa. „Începe să vină tot mai multă lume la biserică... îşi regăsesc sufletul, spiritul...” Vreau să ştiu care sunt tradiţiile pe-acolo? „Nu mănâncă miel de Paşti, ca la noi. La ei e mai mult carne de purcel pe masă”. De Crăciun, va fi numa’ bine... Apropo de miei – problema nu-i că nu au turme (se vede după cuşme că au!). Au chiar şi balade pastorale ca ale noastre. „Elena a găsit chiar şi o variantă a Mioriţei.” Cântecele lor vorbesc despre obiceiuri, dar şi despre o istorie comună. „E foarte fain!”, exclamă el. Şi-mi povesteşte cum a fost când au lăsat cartea muzeografei de la Sibiu la biblioteca Academiei din Belgrad. „Manuscrisele lor erau în chirilice, dar nu era slavonă şi ei nu înţelegeau ce scrie acolo. Le-am dovedit că de fapt erau scrieri în limba română, scrise cu litere slavoneşti, folosind şi gramatica de acum două-trei sute de ani... Găseşti în manuscrisele românilor timoceni, dar şi-n graiul lor de azi, o mulţime de arhaisme pe care cred că ar trebui să le studieze un lingvist.” Nu se aventurează să spună mai mult – „nu-i treaba mea să vorbesc despre limbă şi grai” – şi-apoi crede că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Aşa că, dinaintea fotografiilor, descifrăm împreună numele româneşti, cu litere chirilice, săpate adânc în piatra care se afundă în pământul Timocului...

Letopiseţ în piatră
Oriunde în lume, monumentele funerare au şi o încărcătură istorică. La Dupliana, în Va­lea Timocului, povestea parcă e şi mai adânc săpată în piatră. „Satul are o particularita­te”, îmi zice Daniel Muraru, fotograful care a imortalizat timpul care s-a cuibărit în pia­tră. „Dacă în alte localităţi cimitirul vechi este undeva retras, în câmp, în Dupliana, dacă găseşti un loc de veci al unei familii, ai toate şansele să găseşti toate crucile acelui neam, de la origine până în prezent. Cred că cea mai veche piatră este de la 1820, iar alături găseşti şi pietrele urmaşilor, până în zilele noastre. Frapant este că dacă în 1820 pe pietre se scria, de exemplu, Ioan Gor­neac, în timp, familia Gorneac nu mai este Gorneac, ci are un «ici» la urmă. De aici am şi plecat în explorarea mea acum trei ani şi jumătate, de la momentul când am văzut prima oară pe pietre aceste nume rom­â­neşti: Mariana, Maria, Ion, Păun. Astăzi, numele de familie sunt puţin schimbate, dar şi prenumele. În loc de Ion, Iovanovici, în loc de Marin, Marincovici, şi altele de genul ăsta. Aş putea să fac un letopiseţ întreg cu numele pe care le-am găsit...”­