Maria, Regina României - Povestea vieţii mele (22)

Povesti fascinan­te, povesti pe care n-ati avut timp niciodata sa le cititi, povesti pe care nu le-ati auzit pana acum. Jurnalul de Duminica va ofera sansa de a des­coperi ceea ce inima a lasat sa vorbeasca si sa dicteze dand va­loare scrisului prin sinceritatea, claritatea si profunzimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Romanilor.

'Trei din cele mai venerate erau impodobite cu raze de diamante asezate deasupra capului sfintilor ca un soare mititel, iar fiecare soare avea drept centru o minunata piatra nestemata, un mare safir, rubin sau smarald. Farmecul lor cucernic era de nedescris. Toata nemaipomenita bogatie a Rusiei se revarsa din neasemanata stralucire a razelor de diamant, batute deasupra capului sfintilor. Coltul icoanelor, fiind intunecos, dadea sclipirii lor si mai mult farmec. Tot acolo ardea o candela mica langa portretele parintilor mamei pe patul de moarte; ardea ca un ochi statornic veghind asupra unor taine, pe care niste copile ca noi le puteam simti, insa nu le puteam patrunde.

In afara de icoane mai erau in iatacul mamei doua tablouri care ne vrajeau: unul din ele infatisa o femeie frumoasa, de buna seama o sfanta, purtand in mana o mica lampa de catacomba, a carei lumina se rasfrangea pe chipul ei, de jos in sus, facandu-l sa para nepamantesc si straveziu. Celalalt, atarnat si el intr-un ungher umbrit, reprezenta un colt din Manastirea Sf. Apostol de Eremia din Palermo! Erau numai cateva coloane cu un lujer ce se incolacea in jurul uneia dintre ele si un enorm dovleac asezat pe o parte din balustrada. Stralucirea soarelui in acest tablou era infatisata in mod maiestrit si scotea la iveala deosebirea dintre umbra si lumina, in chip uimitor.

Acest tablou avea o inraurire fermecatoare asupra noastra; cuprindea intr-unul ceva tainic si deplin multumitor. Mi se pare ca astazi il are sora mea, Ducky. Niciodata n-am uitat unele tablouri pe care vazut in copilarie; mi-au ramas de-a pururi in minte. Despre unul din ele vreau sa vorbesc aici, pentru ca vad tot atat de limpede ca si atunci cand eram o copilita. Daca nu ma insala memoria, l-am vazut intr-o expozitie anuala la Berlin. Ne aflam la Berlin, unde nu prea mergeam pe atunci; n-as putea sa lamuresc mai bine, totul a ramas ca intr-o ceata, nici macar nu mi-aduc aminte cu cine eram. Imi amintesc numai de doua tablouri: unul infatisa un copil mic imbracat saracacios, care mangaia cu nesfarsita compatimire un cerb mort, atarnat pe un zid.

Chipul copilului arata o mila duioasa, si, nu stiu cum, dar, privind acel tablou, simteam aidoma ce simtea copilul. Iar celalalt tablou, cel de neuitat, era o mare acuarela italieneasca, purtand titlul urmator: «Mia Povera Maria». Infatisa un fel de para­clis pustiu, cladit din piatra neslefuita; poate era partea din fata a unei biserici, in care era asezat un sicriu acoperit cu flori. O copila moarta zacea in sicriu. Chipul ei era de ceara, parul negru si abia i se zareau printre flori mainile impreunate. Un ta­nar in haine taranesti era ingenuncheat langa si­criu, cu fata ascunsa in flori, intr-o miscare ce ara­ta o covarsitoare disperare. In fund sta ghemui­ta o batrana semanand a vrajitoare, care isi incalzea mainile la un brazero si privea la disperarea tanarului cu cohi prea obositi pentru a mai arata vreo suferinta.

Acest tablou puse puternic stapanire pe mine. Nu putea nimeni sa ma departeze de el. Cuprindea o lume de durere care ma misca pana in adancul inimii; si apoi era desigur opera unui mare artist. Aceasta panza m-a urmarit mereu de atunci. Multi ani dupa aceea i-am gasit, nu stiu unde, fotografia, dar, din nenorocire, originalul nu l-am mai revazut! In firea mea n-a fost niciodata nimic morbid, dar orice tablou reprezentand du­rerea sau moartea ma misca in mod straniu, indeosebi, cand infatisa o durere muta. Totdeauna cumparam acele tablouri daca se putea. Tin minte ca am luat bilete de loterie la acea expozitie, cu speranta arzatoare de a castiga «Mia Povera Maria»; de altfel poate ca nici nu facea parte din loterie.

Ani indelungati am visat bucuria ce as fi simtit daca minunata acuarela ar fi fost a mea. Dar sa ne intoarcem acum la Clarence House. Deasupra scarii principale era atarnat, in perete, capul unui elefant impuscat de tata in India, mi se pare; trompa lui aproape te atingea cand treceai, iar in ves­tibul se afla un urs ridicat pe picioarele dindarat, o fiara imensa si salbatica tinand cu labele dinainte o tavita pe care vizitatorii isi depuneau cartile de vi­­zita pentru sambelanii palatului. Toate salile erau pline de trofee de vanatoare din diferite tari; – mai era si un manechin in armura japoneza purtand o masca cu zambetul ciudat; nu ne placea deloc fiinta aceasta sluta cu orbitele desarte.

Ceea ce ne placea insa cu deosebire erau cele doua mari saloane oficiale, rar intrebuintate. Unul se chema salonul chinezesc si era plin de curiozitati de pret aduse din China de papa: splendide arme vechi, bronzuri, sculpturi in fildes, broderii si, dupa cum imi aduc aminte, cateva nepretuite obiecte de jad. Papa era un mare colectionar de antichitati si foarte bun cunoscator in arta. La moartea lui, colectiunile sale, din nenorocire, nu ne ramasera noua, ci trecusera nu stiu din ce pricina in mainile unchiului Bertie, pe atunci print de Galles'.

Continuarea in numarul urmator

• din 'Maria, Regina Romaniei Povestea vietii mele', vol. I, Editura Eminescu