Roman-foileton: Paişpe (1)

- Cumetre, nu te supăra pe mine, trebuie să te arestez.

Mă las pe spătarul scaunului şi umplu postul de poliţie cu un râs viguros, adunat instantaneu din tot trupul. Mă ridic şi, hohotind, îl bat pe umăr pe Milică, îl felicit aşa pentru surprinzătoarea probă de umor negru. Milică este vecinul şi cumătrul meu, mi-a botezat fetiţa. Îmi permit gestul ăsta, chiar dacă nu prea ne-am ţinut noi de cumetri, cel mult ne-am dat câte un bună ziua peste gard, o dată chiar am aşteptat împreună autobuzul de Iaşi, am vorbit despre vreme şi, dacă îmi aduc bine aminte, i-am dat o ţigară sau doar un foc.

Poliţistul se apleacă puţin pe spate când îi ating epoletul cu trese de sergent major, întoarce capul într-o parte şi închide ochii. Parcă s-ar fi aşteptat să-i dau o palmă peste ureche. Reacţia lui îmi curmă râsul. Şi încă ceva: celălalt poliţist văd asta cu coada ochiului s-a desprins de sobă, a făcut doi paşi înapoi şi acum stă cu spatele în uşă, o blo­chează.

- Pentru o viză de flotant trebuie să fiu împuşcat în cap, nu arestat. Te faci că nu ştii legea? zic eu, şi încerc să zâmbesc, dar simt cum zâm­be­tul mi se to­peşte pe buze şi nu-mi reu­şeş­te decât o strâm­bătură.

Milică nu-mi răs­pun­de. În continua­re nu se uită la mine. Răs­foieş­te un re­gis­tru flendurit, dă pa­ginile una câte una, încet, de­se­nând cu mâna în aer un arc, un curcu­beu fără culori. Îşi vâră capul între file şi citeşte, adică are oleacă de treabă, se vede, nu poate fi de­ranjat până nu isprăveşte.

Îmi aşez diplomatul pe genunchi, scot buletinul şi i-l întind.

- Hai, pune-i o viză de flotant şi gata!

- Dar viza nu se pune aşa, pe loc, mormăie cumătrul, tot fără să se uite la mine, cu nasul în registru. Trebuie un dosar, nişte acte. Potri­vit legii, pentru înscrierea vizei de reşedinţă, solicitantul va depune, împreună cu actul său de identitate, documentele…

- Nu-i vorba de viză, îl întrerupe iritat poliţistul de la uşă.

Mă întorc pe jumătate spre el. Costică îl cheamă. Aşa l-am auzit pe cumătrul Milică spunându-i. Îl ştiu doar din vedere. M-a oprit odată, mai demult, când mă întorceam de la pescuit. Treceam cu bicicleta prin faţa postului. M-a oprit, s-a uitat dacă am far. Aveam două: unul cu dinam, altul cu baterii. Plus o lanternă tubulară de un cot legată pe ghidon. Când plecam la pescuit, dimineaţa pe la patru, ca să prind răsăritul pe malul Prutului, instalaţia mea de lumini răscolea iepurii din huceaguri. Şi ochi de pisică aveam, oglindă retrovizoare, tot. M-a întrebat de unde vin. "De la Prut", i-am zis. "Am fost să bat peştii cu undiţa, că la pescuit nu se poate spune că am fost, n-am prins nimic". A băgat un deget în gura rucsacului şi s-a uitat prin deschizătură, a mirosit. "Dar permis ai?" "N-am. Nu ştiam că trebuie permis şi pentru bicicletă!" "Lăsaţi vrăjeala, domnu De permisul de pescuit zic". I l-am întins. A văzut că sunt din Botoşani, scria în permis, şi m-a întrebat: "Eşti din Botoşani?"

"Da. E interzis să fii din Botoşani?" "Hai, bre, nu mă lua aşa, că n-am nimic cu tine dar, ştii, sunt o mulţime de pescari frauduloşi, fără permis, mai verifi­căm şi noi. Şi aici unde locuieşti?" I-am spus cum stăteau lucrurile: că lo­cuiam la socri. Cam fără forme legale, adică fără viza aia de flotant, dar o să o pun şi pe aia odată şi odată, nu e aşa grav dacă nu o am, nu? Dacă n-ar fi nevoie de atâtea hârţoage şi dacă n-ar trebui să vin la poliţie cu socrul meu, proprietarul casei, să semneze el chiar acolo, în faţa poliţistului, că mă ia în spaţiu"Mie îmi sună de parcă aş ieşi la ocazie pe Calea Lactee şi aş face cu mâna la astronauţi să mă ia la o plimbare printre galaxii…", am co­mentat eu. "Aşa se numeşte această procedură. Adică în spaţiul de locuit, asta se înţelege. Deci socrul tău trebuie să vină la postul de po­liţie şi să semneze de luare în spaţiu în faţa lucrătorului de poliţie". Dacă poliţistul se apleacă tocmai atunci să îşi lege şireturile şi nu prin­de momentul sau dacă sem­nă­tura se dă mai la vale, în dreptul casei de lângă postul de poliţie, nu e valabilă. Poliţistul mi-a zis că nu mă amendează, dar să îmi pun cât mai repede viza. Şi de atunci, de câte ori ne-am mai întâlnit, de fie­care dată mi-a amintit de viză. Şi în seara asta, când ne-am în­tâlnit la mine la poartă şi mi-a spus să vin până la post cu el şi cu Mi­lică, m-a lăsat să înţeleg că e ceva tot în legă­tură cu viza de flo­tant. Iar acum spune, tăind litania juridică a cumătrului poliţai, că nu-i vorba de viză.

Mă întorc cu totul spre el:

– Hai, dom’ Costică, serios, pentru o amă­râtă de viză…

– Nu e vor­ba de viză. Trebuie să te reţ­i­nem. Am pri­mit ordin de la ju­deţ să te reţi­nem.

Nu glu­meş­te. Vine la mine şi mă împinge uşor la loc în scaun. Nici nu e nevoie de un gest mai energic fiindcă mă pierd, îmi tremură genunchii, simt cum îmi zvâcnesc colţurile gurii, fără control, ca ari­pile unei vrăbii lovite. Cu palma dreaptă încerc să stăpânesc cutremurul feţei, iar stânga mi-o apăs pe inimă, de unde mă inundă şi mă arde până în creştet sângele clocotit. Am senzaţia că mă desfac în bucăţi şi mă risipesc în camera cu gratii la ferestre, abia acum văd gratiile, şi parcă nu am destule mâini să mă adun de peste tot şi să mă ţin la un loc. Sunt prăbuşit în scaun, incapabil să mai fac vreo mişcare, altceva decât să mă strâng singur în braţe, şi, mai ales, nu-s în stare să gândesc, să înţeleg ce se întâmplă şi să iau o decizie, să spun ceva, să reacţionez într-un fel.

Milică scoate cătuşele din sertar şi se întoarce spre mine, tot fără să mă privească, cu bărbia în piept, dar Costică îl opreşte, îi ia cătuşele şi le pune la loc în sertar. Zice că nu e nevoie. Nu am de gând, nu-i aşa?, să le fac probleme, doar ne cunoaştem. Milică îmi e chiar cumătru, doar nu l-aş băga tocmai pe el în bucluc. Costică repetă că nu e nevoie de cătuşe. Nici de pistoale. Chiar aşa, mai bine să le depună în camera de armament.

Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe