Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Secretul chibritului magic
Primul chibrit a fâsâit scurt, i-a murit licuriciul înecat în fum. Al doilea n-a făcut nici fâs, i-a sărit gămălia. Abia al treilea s-a aprins, cu greu, conform regulii lui Florentin, anume că la chibriturile făcute de comunişti se aprinde numai al treilea băţ. Odată a venit la cenaclu cu o cutie de chibrituri de Brăila şi a început să le aprindă unul după altul în faţa noastră. Toţi se uitau uluiţi ca la un număr de magie. A scos un fumător o cutie de chibrituri din buzunar, pe urmă încă unul, încă unul. Nimeni n-avea brichetă. La un moment dat, toţi fumătorii din cenaclu scăpărau nervoşi chibrituri, se făcuse în cameră fumăraie şi miros de pucioasă ca la Verdun. Niciunul nu reuşea să aprindă două beţe la rând. Numai Florentin. Eu ştiam că era un truc. Pusese chibrituri de la sârbi într-o cutie de Brăila. I le adusese soră-sa din Timişoara, din piaţa sârbească Ocico. Florentin avea de la ea o mulţime de mărunţişuri de o frustrantă raritate, chiar şi ness. Când a aprins şi ultimul chibrit, fără niciun rateu, ridicând la cote periculoase uimirea generală, Florentin a spus că este în continuare valabilă regula celui de al treilea chibrit, numai că el a învăţat să-l ia de fiecare dată direct pe al treilea.
În scurta pâlpâire a flăcării am văzut că de la ultima treaptă se face un coridor la dreapta, închis cu un grilaj de metal. Peste tot era întinsă o mlaştină colcăitoare de fecale. Am pus piciorul pe un pietroi ieşit ca o insuliţă din mizerie şi m-am cocoţat pe grilaj. Rugina groasă de pe bare s-a sfărâmat în mâinile mele, dar tot a rămas la mijloc ceva să mă susţină. Aşa, ochelaristul nu mă putea vedea de sus. Mă gândeam că, dacă într-adevăr mă urmărea, trebuia să dau iar cu ochii de el la ieşire. Eram sigur că nu va coborî după mine, înfruntând capcanele veceului, nu părea să aibă stomacul atât de tare.
Nu aveam ceas. Am numărat până la trei sute. Aş fi putut sta mult şi bine pe gratiile uşii, fiindcă puteam să îmi schimb cu uşurinţă greutatea de pe un picior pe altul, rezemat cu spatele de zid, iar cu mirosul mă obişnuisem, nu mai ameţeam, şi nici senzaţia de vomă nu mă mai îndoia de la jumătate, ca la început. Îmi schimbam poziţia cu grijă să nu ating firele electrice. Ieşeau ca limbile de şarpe din perete. Ştiam dinainte că trebuie să fie pe acolo. Priza aceea stricată, cu firele scoase, avea o faimă sinistră, purtată din bodegă în bodegă prin tot oraşul de un cerşetor, un bătrân cu vârful capului retezat, în loc de os avea o pieliţă roşie. Se plimba printre mese şi povestea în gura mare cum s-a dus beat la veceul din centru. Din neatenţie s-a pişat pe priză şi s-a curentat atât de tare, încât, iată – şi bătea cu degetele în pielea din vârful capului ca într-o tobiţă moale, fără rezonanţă – , i-au sărit capacele. Până la urmă, teama de a nu-mi sări şi mie capacele m-a făcut să ies din veceu după vreo cinci minute. Când am ajuns la lumină şi la aer, umbra mea din ziua aceea, ochelaristul, era acolo, îşi ştergea pantofii în iarbă. Semn că îndrăznise, încercase să coboare după mine, dar îl alungaseră, după primii paşi, popândăii moi de pe trepte. Ce motiv avea un tânăr firav, îmbrăcat ca băieţii de ipsos din vitrine, cu figură inteligentă, să stea minute în şir la gura celui mai împuţit loc din oraş, ba să şi încerce să coboare în vintrele monstrului?
L-am ocolit cam la un metru şi mi-am aprins o ţigară din prima încercare, cu primul chibrit. Ochelaristul s-a întors cu totul spre mine şi mi-a zis râzând, de parcă ne cunoşteam de mici, că sunt norocos: întâi, că n-am sărit în aer când am aprins chibritul jos, în veceu. La cât biogaz era acumulat acolo… La asta nu mă gândisem. Şi apoi mi-am aprins ţigara dintr-un foc, am nimerit din prima cel de al treilea chibrit.
– Dar de unde ştiţi dumneavoastră secretul celui de al treilea chibrit? Citiţi în urme? Ghiciţi în caca?
Mi-am învăluit faţa în rotocoale de fum, să nu vadă că bravez. Eram panicat nu de el, ci de faptul că eram urmărit şi nu ştiam de ce. Mă şi amuza urmărirea aceea căreia nu îi găseam niciun temei, era în mine un amestec surprinzător de teamă şi poftă de joc, mai ales că nu aveam deloc presimţirea răului, aşa cum ştiam că mi se întâmplă de fiecare dată înaintea micilor catastrofe care îmi întunecau zilele.
– Nu e niciun secret, toată lumea ştie de al treilea chibrit.
Benoclistul a chiţăit încântat şi a luat-o spe biserica Uspenia făcându-mă astfel să-l urmez ca să-l pot auzi.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (1), Paişpe (2), Paişpe (3), Paişpe (4), Paişpe (5)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
