x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Roman-foileton: Paişpe (8)

Roman-foileton: Paişpe (8)

de Viorel Ilişoi    |    22 Feb 2011   •   18:55
Nici o masă fără peşte!
Eu n-am fost, recunosc, un anticomunist. Ba, pot spune că aş fi devenit un comunist zelos, aş fi tras şi pe alţii după mine, ca o locomotivă, dacă nu venea revoluţia să-mi schimbe brusc macazul. La casa de copii crescusem ca puiul în găoace, fără niciun reper exterior, acela era universul meu. Abia pe la optsprezece ani mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu lumea în care trăiam, dar nu nişte nereguli atât de mari, încât spiritul meu, lucrat atent pe nicovală în fierăria orfelinatului, să nu le accepte, să nu le tolereze. Mă complăceam în mârâială, credeam că bancurile şi şuşotelile satirice cu prietenii mă izbăvesc de laşitate.

Eram nerăbdător să aflu de ce se ţinuse ochelaristul toată ziua de coada mea, dar şi să beau mai repede vodca promisă, poate să înţep şi doi mici. Fiindcă un securist, fie el doar colaborator, avea, mă gândeam eu, şi bani şi destulă influenţă ca să obţină mici, în loc de chiftelele de peşte pe care ţi le băgau chelnerii pe gât când cumpărai ceva de băut. Aşa că am întins pasul către "Pufoaica Ruptă”, o bodegă jegoasă din centru, sub o umbrelă uriaşă, cu mese şi scaune de fier. Puteam sta jos să bem şi să discutăm în voie.

Terasa gemea de lume. Toate mesele erau ocupate, chiar şi cele şchioape, o coadă pe două rânduri pornea de la tejghea şi se întindea până pe trotuar, iar de-a lungul gardului de fier forjat se rezemau alţi însetaţi. Erau bărbaţi şi femei de toate vârstele, în general oameni care nu mai iubeau viaţa, fiindcă la "Pufoaica Ruptă” se bea doar "Bachus”, "Glacial”, "Primula”, "Trocadero”,  "Vraja mării”, "Cristal”, "Bistriţeana” şi alte mărci de băutură imposibil de clasificat. Nu erau nici vodcă, nici coniac, nici lichior, ci nişte chestii cu chimicale care te trăsneau din două pahare şi îţi făceau gaură în stomac. Se spunea că dacă lăsai seara un cui sau o lamă de ras în băuturile alea, dimineaţă le găseai bucăţi, ca mâncate de acid şi se putea să fie adevărat, dar eu n-am văzut niciodată cu ochii mei aşa ceva, în primul rând pentru că nu aveam nici lamă de ras, nici măcar un cui. Apoi, dacă aveam norocul să pun mâna pe un pahar de trăscău, nu stricam eu bunătate de otravă pe experimente, fiindcă nici mie nu îmi prea plăcea viaţa pe atunci.

Când ne-am apropiat de terasă, am văzut că nimeni nu bea, pe mese nu erau nici sticle, nici pahare. Ce-o fi, şedinţă cu alcoolicii? – m-am întrebat. Sau fac beţivii grevă? Şedeau la mesele goale sau în picioare şi vorbeau pe uscat. Ne-am făcut loc cu coatele printre ei până la bufet, o cotineaţă de tablă în care încăpeau doar gestionarii şi marfa. De băut, se bea afară.

Trei ospătăriţe cu bonete şi cu şorţuri murdare stăteau în uşa barăcii, se uitau somnoroase printre gene la mulţimea care bâzâia pe terasa mare cât un aeroport. Între ele şi poporul ne-consumator erau trei mese puse cap la cap, ca o baricadă, pline cu pahare mici, de tărie, zeci şi zeci de pahare goale aliniate ca nişte gărzi în jurul unor tăvi pline cu chiftele de peşte. O chelneriţă făcea vânt cu o tavă de inox ca să alunge câteva muşte întârziate în acel octombrie neobişnuit de cald. Am întrebat-o ce se întâmplă.

– Se întâmplă că nu mai este băutură! Dar ce se întâmplă cu omenirea asta?
Era vocea lui nea Filimon. Luase răspunsul de pe buzele femeii. Mic şi sfrijit cum era, nici nu se vedea din spatele ei.

– Da, tovărăşelule, nu mai avem nimic. Uite-aşa, de trei zile stăm cu paharele goale, le uscăm la soare. Ia uite ce soare frumos stă peste ţara noastră şi ce mândru se oglindeşte el în fundul acestor pahare!, s-a minunat Filimon, teatral, ridicând vocea şi uitându-se la soare prin pahar ca prin monoclu. S-a dus şefa la Vinalcool după marfă în prima zi, s-a întors cu mâna goală. Ieri, biata de ea, a luat la scotocit Suceava, Iaşul... N-a găsit nimic. Acum o aşteptăm, a zis că poate găseşte ceva pe la restaurante, cu împrumut, dar nu sunt speranţe. Cu greu a găsit o sticlă de vermut pentru mine. Vă daţi seama? A ajuns Filimon să bea vermut!

Deja nu mai vorbea pentru mine. Părea revoltat. Se ridicase în vârful picioarelor şi vorbea cu capul dat pe spate ca să fie auzit mai bine. Ziceai că se îneacă şi se zbate să rămână cu gura deasupra apei. Pe măsură ce vorbea, se aprindea şi mai tare.

– Da, s-a terminat băutura. Ori se bea prea mult, ori se produce prea puţin. Sau poate merge la export, cine ştie? Asta e. Chiar nu mai avem. La terasele populare nu mai este marfă de trei zile. Noi venim la servici, facem pontajul şi atât. Ne uităm la pahare.

A luat un pahar gol de pe masă şi a mimat că-l bea dintr-o înghiţitură. S-a strâmbat şi a scuturat din cap ca după o tărie adevărată. A mai luat unul. L-a luat cu stânga, iar cu dreapta i-a făcut o cruce mică deasupra. A zis: "Primeşte-l, Doamne, şi pe ăsta!” şi l-a dat fulgerător peste cap. Pe al treilea l-a dus până aproape de gură şi, uitându-se speriat în jur, l-a pus la loc. Juca în continuare. A început să se certe singur:

– Tovarăşe Filimon, hei, tovarăşe Filimon, aţi băut deja două pahare. Aţi uitat de chifteluţe. Păi, se poate? Nici o masă fără peşte!
A luat o chiftea dintr-un morman şi a îndesat-o cu palma în gură.
 – Nu e învăţată cu mâncarea, a bălmăjit.
 

Citiţi:  Roman-foileton:   Paişpe (3), Paişpe (4), Paişpe (5), Paişpe (6), Paişpe (7)

Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe

×
Subiecte în articol: roman-foileton: paişpe