x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Singurul supravietuitor: mit in manualul de istorie

Singurul supravietuitor: mit in manualul de istorie

10 Mai 2004   •   00:00

EDITIE DE COLECTIE

Dintre toti bucovinenii care au suferit de pe urma comunistilor a mai ramas doar un singur supravietuitor. Au fost mai multe grupuri de partizani si aproape toate au cazut sub gloantele calailor. Insa anii au trecut repede peste sufletul celui care a crezut intru totul in "credinta partizanului".
CRISTINA HURDUBAIA

Cand trupele sovietice au navalit asupra Bucovinei, locuitorii acestei zone au reactionat spontan, in stilul tipic oamenilor de munte. Sute de familii s-au refugiat in paduri, unde si-au construit adaposturi bine ascunse si camuflate, deoarece inca era iarna. Au existat doua faze: cea antisovietica (29 martie-30 septembrie 1944) si faza a doua a luptei anticomuniste (octombrie 1944-februarie 1958).

DEPORTATI. Pana in septembrie 1944, voluntarii bucovineni incadrati in Batalionul Fix Regional Bucovina sau in grupurile de partizani au luptat impotriva trupelor sovietice invadatoare. Batalionul, constituit numai din voluntari, localnici, avea un efectiv de 1.378 luptatori repartizati in trei companii. Plutoanele fixe erau instruite de invatatorul din sat care era ofiter de rezerva. Dupa 23 august 1944, o parte din batalion a fost capturata de nemti, iar alta parte a fost prinsa de NKVD care i-a considerat „criminali de razboi politici", pentru ca au luptat voluntar impotriva Armatei Rosii, deportandu-i la munca fortata in Siberia.

PARTIZANII. In mai 1944, au inceput sa apara primele grupuri de partizani antisovietici din Romania. Tara noastra intra in razboi impotriva URSS pentru eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei, rupte prin ultimatumul din 26 iunie 1940. Nerespectand legile razboiului, trupele sovietice s-au comportat pe teritoriul ocupat, jefuind, violand si ucigand. Locuitorii au fost deportati in judetul Dorohoi, ramanand fara animale si bunurile gospodaresti, iar satele de la poalele muntilor au fost incendiate.

Dupa 15 mai, localnicii au tinut sfat, si-au ales conducatorii, au scos din ascunzatori armele pe care in mod obisnuit le foloseau la vanatoare si au format grupuri de autoaparare, de „partizani". Toti erau voluntari si se cunosteau bine intre ei. In ordinea cronologica a constituirii, s-au identificat urmatoarele grupuri, numite dupa conducatorul respectiv: Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Gavril Vatamaniuc, Constantin Cenusa, Petre Maruseac, cu efective de 3 pana la 120 partizani.

CONTROL. Impunerea regimului comunist la 6 martie 1945, de catre sovietici, a pus organele de represiune romanesti sub controlul comunistilor. Amenintarea pierderii libertatii si chiar a vietii in conditii de teroare salbatica a impins numeroase categorii de cetateni in pragul disperarii: ofiteri care luptasera pe Frontul de Rasarit, urmariti pentru „crime de razboi", organele administratiei antonesciene, considerata „fascista", membrii partidelor istorice, numite „fasciste", fostii legionari etc.

A fugit de sub nasul militienilor

L-am cautat zile intregi. Primele fraze ale lui au fost: „Daca vreti sa stiti totul, ne trebuie vreo 20 de casete si cateva saptamani bune". Are un dar de narator nemaipomenit si o memorie care ar suprinde pe toata lumea.

„Am 80 de ani. In tinerete am facut scoala de subofiteri infanterie. Dupa care am facut si un curs de politie. Am tinut cu americanii si am fost impotriva comunistilor, iar asta m-au costat ani din viata", ne povesteste domnul Gavriluta. Lucra in Constanta la Legiunea de Jandarmerie cand a fost dat afara din armata. „Le spuneam adevarul, asta faceam. De exemplu, cand americanii au trimis cu vapoarele sute de tone de porumb pentru tara noastra, unde era foamete, am vazut cum comunistii aruncau cu apa peste acesta, pentru ca apoi sa spuna: "Iata cu ce gand criminal ne trimit porumb americanii…" ".

Urmarit de securisti

A plecat la Craiova. Unde avea un frate, Constantin. S-a angajat pe un santier. Acolo le vorbea muncitorilor despre Bucovina si Basarabia. Si a fost luat la ochi din nou. Cand afla ca se fac arestari in masa, nu dormea la fratele lui, ci in podul unei case, impreuna cu fiul unui doctor. „In acest timp, stiam ca sunt cautat si eu de Militie. Mama ii trimitea fratelui meu scrisori in care scria: "Mai Costele, nu stii nimic de Gavriluta? Ca-l cauta Militia, i-a luat si o poza din casa. Eu le-am spus ca e la Constanta la serviciu". Mama stia unde sunt, dar numai asa ma putea avertiza. Cand am citit de poza, mi-am dat seama ca sunt dat in urmarire in toata tara".

Fuga

„Era toamna anului 1948. Eram pe strada. Tocmai iesisem de la munca. De mine s-au apropiat doi barbati. "Sunteti domnul Vatamaniuc?". Zic: da. "Poftiti pana la comanduirea pietei". Am pornit. Unul era inainte, altul in spatele meu. Aveau revolvere. Cei trei au intrat intr-o cladire, care avea un hol lung de-a lungul caruia se aflau sapte usi. Am intrat prin fata si imediat am vazut ca la capatul celalalt era o usa care dadea undeva in curte. In timp ce insotitorii lui au intrat intr-o incapere pentru a-si anunta seful ca l-au prins pe Vatamaniuc, acesta a plecat, fara sa mai stea pe ganduri, spre usa din capatul imobilului. Daca veneau dupa mine, le spuneam ca merg sa caut un WC. Ma prefaceam ca ma uit in stanga si in dreapta. Am iesit si am sarit gardul, intrand in curtea unui om. De acolo, m-am indreptat direct spre poarta. Dupa mine, un caine. Nu m-am oprit pana la fratele meu. I-am spus ce s-a intamplat si i-am spus ca plec. Sa ma caute in spatele garii". Bineinteles ca a fost cautat atat in casa lui Costel, cat si la gara. „Erau trei barbati si o femeie, dar nu m-au gasit. Am urcat in tren, m-am dus la Bucuresti, dupa care la Radauti. Apoi, pe jos spre Sucevita. M-am dus direct la mama. A venit si fratele meu. "Bine c-ai scapat", mi-a spus Ionica. "Huciul e al tau". Adica codrii, acolo sa plec".

Pe munte

Pe 25 noiembrie 1949, inarmati cu un automat german Deimler Puch, cu o lopata, cu un tarnacop si o sapa, cei doi au plecat spre Muntele Vulturul. „Sapam de dimineata pana seara. Noaptea coboram in sat dupa alimente. Dupa patru zile, Ionica a plecat acasa, sa nu vina zapada si sa lase urme pe pamant…". Il intreb cu ce s-a hranit o iarna intreaga si cum a rezistat. „Aveam fasole, barabule, prune uscate, 10 paini uscate si taiate in felii si malai. Mi-a ajuns pana in primavara. Mancam o data pe zi. Cand omul e convins de ceva, are in el ceva care-l intareste. Eram si sunt foarte credincios. Stiam ca langa mine e Dumnezeu care ma apara…".

In acest timp, nu a fost cautat prin satul natal, ci doar mai intrebau daca se mai stia ceva despre el. „Nu se gandeau ca ma ascund tocmai in gura lupului. Stiau ca sunt prea viclean ca sa fac asta. Asa ca ma cautau prin alte zone, pe unde mai fusesem".

Sfant

Primavara, cand a ramas si fara provizii, Vatamaniuc a coborat in sat. „Vara, muntii sunt plini de femei, la lucru, cu vitele, la cules de zmeura… Ionica, fratele meu, mi-a spus: "Daca aud ca te-ai apucat de vreo prostie, eu cu mana mea te impusc. Tu trebuie sa stii…". Izbucneste in plans. Apoi isi indreapta spatele, vocea si continua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic: …"…ca un cuvant dat de un partizan este un lucru sfant. Si lupti pentru o cauza sfanta. Sa nu te compromiti niciodata, pentru ca eu te impusc"". Urmeaza o alta pauza, timp in care nimeni nu are curaj sa respire. Dupa 50 de secunde, fostul lider de grup isi continua povestea vietii: „Am luat din nou alimente si am plecat. Schimbam cam 10 colibe vara si faceam cate un bordei pentru fiecare iarna. In acest timp, tineam legatura cu rudele mele si asa am aflat de un grup de partizani format din Savulet, Ghimici si Flocea. Am intrat in grupul lor, dar nu am stat mult. Pentru ca mi-am dat seama ca ei voiau sa faca doar talharie. Urcau in autobuze si luau de la cei cu carnete de partid tot ce aveau: ceasuri, bani etc., asa ca m-am retras si, in iulie ’50, am ramas singur". Nu dupa mult timp, fratele lui, Ionica, l-a anuntat ca: „Nu mai esti singur. Sunt doi frati, Ion si Gheorghe Chiras, care fugisera de comunisti. Gheorghe era mecanic la o moara. Fusese arestat, iar el a reusit sa fuga prin geamul de la un WC. Cand Ion a aflat ce s-a intamplat cu fratele lui, a fugit si el. Ne-am intalnit si am stat toata vara in munti, pe Pinu mare si Pinu mic".

Condamnati

In 1953, „aveam bordeiul tot pe langa Chinu’ mare, cum ii spunem noi la Pinul mare, pentru ca era o zona tare salbatica. In acest timp, s-a predat grupul lui Cenusa, din care faceau parte Vasile Motrescu si Cozma Patrauceanu. Ei luptasera impotriva sovieticilor si erau urmariti. Era 1952. Primul care a cedat psihic a fost Motrescu. Fratele lui era chinuit si batut. Atunci a scris o scrisoare catre Militie: "Daca ma predau, cu ce ma aleg?". Raspunsul a fost urmatorul: "Ai libertate, daca predai pusca". Si asa s-a predat. Fusese condamnat, dar l-au lasat in libertate, asa ca nada. Apoi, s-a predat si Cenusa, si cel de-al treilea. Securistii i-a stors de intrebari pana la sange. Voiau sa stie tot ce au facut cei trei, pentru a descoperi si unde este "Banda lui Vatamaniuc". Au inceput a spune totul. Asa au fost arestate 100 de gazde". Cenusa a fost condamnat la munca silnica pe viata, Motrescu a fost condamnat la 12 ani de inchisoare, iar Patrauceanu tot 12 ani.

Libertate

Motrescu a protestat: „Daca stiam ca asta se intampla, nu ma predam niciodata". I-au redat libertatea, insa doar dupa ce a semnat o hartie pe care scria gratiere nominala. „I-au spus ca au nevoie de el. L-au trimis in Fagaras, cica cu treaba. L-au trimis cu niste securisti, dar nu stia cine sunt, ca sa-i atraga pe partizanii de acolo". Securitatea lansase zvonul ca era agent al ei. Faptul ca Cenusa si Patrauceanu se aflau la inchisoare, in timp ce Motrescu era liber, intarea aceasta presupunere. Scopul Securitatii era de a semana neincrederea intre partizani si a-i aduce in situatia de a se impusca reciproc. „Securitatea ii propune lui Motrescu sa vina si in Bucovina. Era foarte inteligent, s-a prins imediat si a refuzat, spunand ca noi stiam ca e liber si ca puteam banui ca ceva nu este in regula. I-au spus sa vina si sa descopere unde suntem noi, nu sa vina la noi. "Asa, da", a zis Motrescu. Pe acest lucru s-a bazat Securitatea, fara sa se gandeasca ca le-ar putea face figura". Securitatea se mai baza pe faptul ca daca acesta ar fi fugit in munti si s-ar alatura lui Vatamaniuc, ar fi lansat imediat zvonul ca este agentul acesteia, iar grupul ar fi avut grija sa il omoare. „Un ofiter l-a insotit, l-a dus acasa sa-si vada sotia. Urmand a se intalni dupa trei zile. Doar ca nu s-a mai intors. A stat doua zile cu sotia, dupa care si-a luat biblia si un rucsac cu alimente si a plecat in padure. Si a trimis o scrisoare catre securisti, prin care ii anunta ce a facut". Prin intermediul unui taran, Irimia Cazacu, carbunar, Motrescu s-a intalnit cu Vatamaniuc si i-a spus adevarul. Carbunarul a garantat ca Motrescu este „curat". Asa a intrat in grupul lui Vatamaniuc. In 1955, pe la inceput, un padurar a depistat bordeiul construit de partizani si a anuntat Securitatea.

Tradat de un prieten

Anul 1955 a fost fatal. Un padurar a depistat locul unde partizanii isi construisera bordeiul si a sesizat Securitatea. O companie de la Botosani, insotita de padurar, a inconjurat zona si in zorii zilei de 18 ianuarie a atacat bordeiul. Motrescu era santinela, a simtit pericolul si l-a anuntat pe Vatamaniuc. Ceilalti partizani erau plecati acasa. Iesirea din incercuire s-a facut cu pretul a trei securisti, cei doi partizani fiind nevoiti sa traga pentru a se apara si a iesi din cerc. La 18 iulie 1955, prin tradare, Securitatea afla locul unde se ascundeau partizanii. Cu ajutorul unui caine, care i-a adus dupa miros. In lupta care s-a dat, fratii Ion si Gheorghe Chiras au fost impuscati mortal, aproape simultan, in fata lui Vatamaniuc, care a fost mai iute si a reusit sa fuga pe alt drum. „Au fost arestate aproape toate gazdele noastre. Am plecat de acolo. Mergeam noaptea".

La 17 octombrie 1955, a fost prins Vasile Marciuc, partizan din Sucevita, care intrase in grupul lui Gavriluta. Acesta nu rezista la ancheta si declara locul unde se afla ascuns Vatamaniuc. Arestat la 18 octombrie 1955, acesta a fost judecat la 30 iulie 1956 si condamnat la munca silnica pe viata.

Manifeste la manastire

„In noaptea de 5/6 august, cand era Schimbarea la fata, mi-a venit o idee. Era hram la Manastirea Sucevita. Zic: "Sa facem 100-200 de manifeste". Eu ma imbrac in calugar. Aduc hartie si tus, ca aveam un cumnat factor postal, iar Gheorghe era mecanic. Mai fratilor, trebuie sa scriem un mesaj pe care sa-l inteleaga si babele. De tipar. Ca e foarte greu de citit. M-am gandit sa fac un mecanism ca de tipar. Cu litere cat titlurile de la ziar. Am facut mecanismul acesta, am lucrat cu cateva luni inainte. Am compus o serie de manifeste cu "FRATI ROMANI" si o serie cu "FRATI CRESTINI". II rugam sa nu se inchine anticristului. Nu pacatuiti. O foaie intreaga, tiparita. "Frati romani, nu va inscrieti in partide, nu va inscrieti in colectiv! Americanii vor veni. Nu vor lasa tarile civilizate in comunism. Nu se poate acest lucru".

M-am imbracat intr-o pelerina, un fas din ploaie, am luat o scoarta de copac, am facut-o rotunda si am invelit-o cu o carpa neagra. Am pus-o pe cap. Aveam pantaloni negri, de pufoaica. I-am lasat pe cei doi oameni ai mei in coltul livezii. Daca iese cineva si se ia de mine, sa ma scoata din mana lui. Am iesit in multime. Le strigam: "Frati romani, luati pentru credinta!""

„Le-am impartit oamenilor de acolo, terminandu-le foarte repede. Mi-au mai ramas vreo 20. Acum nu mai am nici una. Am spus ca voi da 500.000 de lei cuiva care inca are un manifest si pe care mi-l da. Intre toti oamenii aceia adunati de prin satele ce inconjurau Manastirea Sucevita se afla si un securist. Pe malul apei erau mamele cu copii mici si batranii care incalzeau mancarea. Cand a auzit securistul ca eu strig: "Frati crestini si frati romani" si m-a vazut, a inceput sa strige dupa mine. M-a pierdut si intreba oamenii: "Unde-i calugarul, unde-i calugarul?". Eu am auzit. Am lasat multimea si am iesit in sosea, unde era un grup de tineri. Si le-am dat si pe acestea. Apoi am plecat. Dimineata s-a alarmat Securitatea. Am constiinta un pic incarcata. In anul urmator, oamenii s-au rasculat asa cum ii indemnam eu in manifeste. Impotriva colectivizarii. Atunci au fost impuscati oameni."

„Pan-oi muri o sa-mi para rau dupa fata asta"

Destinul l-a vitregit pe Gavril Vatamaniuc. Marea dragoste a vietii lui, care l-a ajutat cinci ani sa supravietuiasca, in timp ce era prin munti, s-a maritat intr-un final cu altul. „Natalita este fata cu care m-am cununat eu pe munte. Am cunoscut-o la 17 ani.

Nu puteam merge la popa. Ea, la un moment dat, dupa cinci ani de prietenie si convietuire, timp in care eram ascuns in munti, a zis sa ne luam. Toata viata pan-oi muri o sa-mi para rau dupa fata asta. Tare frumoasa si tare buna. Cinci ani o fost condamnata. Pe ea nu au arestat-o de la inceput, pentru ca ei credeau ca acolo o sa ma duc. Iaca ca eu nu m-am dus. Am stiut treaba asta. Ii lasam scrisorele si ne intalneam in alta parte. Cu ea m-am cununat. Cu sange. Mi-am taiat o bucata din degetul mic al mainii stangi si astfel ne-am cununat in fata lui Dumnezeu."

„Daca mor, tu ce faci?"

„Intr-o buna zi, desi am intrebat-o de mai multe ori cam la fel, i-am zis Natalitei: «Daca mor, tu ce faci?». «Zidurile manastirii vor sti de mine», mi-a raspuns ferm. «Dar daca scapi, continua ea, ce vei face ?» « Ne casatorim. Depinde cand voi scapa. Poate ma voi incadra din nou in armata, depinde de schimbari, de cum se schimba ordinea. Vom face noi tot ce trebuie, comert, viata de gospodarie. Sa dea Dumnezeu sa fim liberi, Natalita draga, nu vom avea probleme. Am toate posibilitatile, in orice situatie as fi, numai liber sa fiu!» Dilema ei m-a pus pe griji: «Eu ma tem ca, daca scapi, tu nu o sa vrei sa fii cu mine». Am stat la inchisoare cu unul Gheorghe. El a fost eliberat. Ca si Natalita. Gheorghe s-a dus la ea. I-a spus: «Natalito, Gavriluta a paralizat si a innebunit. Am stat cu el in celula. Nu vrea sa manance. Hai sa na casatorim noi doi». Natalita nu a vrut", mai povesteste cu lacrimi in ochi Gavril Vatamaniuc. „A fugit la sora-sa, dar ea i-a spus sa nu stea acolo, sa n-o puna in incurcatura. Sa se marite cu Gheorghe. Pana la urma asta a facut", ofteaza fostul „bandit". Natalita a avut doi copii. Primul s-a nascut mut. Dupa cativa ani, Natalita a ramas vaduva. Il intreb daca s-au mai intalnit vreodata. „Doar de doua ori, dar nu ne-am vorbit", raspunde indurerat Gavril Vatamaniuc. A iesit din inchisoare in 1964, la 40 de ani. S-a casatorit. Apoi, dupa multi ani, a ramas vaduv. Acum este din nou casatorit. A aparut in mai multe carti. Chiar si in cartea de istorie de clasa a XII-a. Anul trecut a aparut „Muntele marturisitor", scrisa de Constantin Hrehor. „Cine va citi cele scrise rog sa ma creada ca eram foarte fericit", marturiseste domnul Gavriluta...

SUMAR EDITIE DE COLECTIE

Haiducii lui Dumnezeu

Razvratitii din padurile Maramuresului voievodal

Luptatorii din Tibles

Ion Gavrila, cosmarul Securitatii

Prabusirea centrului de comanda al rezistentei

Singurul supravietuitor: mit in manualul de istorie

Aristina Saileanu, eroina in pantaloni din Lapus

Eroii din Vrancea: Paragina si Timaru

"Vrem doar adevarul"

Banatenii au fost fruncea miscarii anticomuniste

Carti despre „banditi"

Partizanii Dobrogei

Haiducul din Babadag

Satul de dupa gratii

„Cate strazi din sat au numele eroilor?"
×