Sub semnul Învierii

„Lasă călindaru’ să meargă aşa, lasă judecăţile să meargă aşa, da zilele să hie cum le-o lăsat Domnul Nostru Hristos”. Asta i-a spus Tofan Lenuţa din Vârlezi, Galaţi, lui Ernest Bernea după reforma calendarului bisericesc din 1924.

Suntem în plină Săptămână a Patimilor când timpul se degradează progresiv, se întorc sufletele morţilor, se deschid mormintele iar Mântuitorul este trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întuneric, se înfăptuieşte miracolul Învierii Domnului, urmat de actele de purificare din Săptămâna Luminată. În toată această perioadă se fac sacrificii animale, se prepară alimente rituale, se aprind lumini, se crede că animalele vorbesc şi comorile ard.

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, la fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, şi în această zi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de re­naş­tere şi reînviere, provocate de explozia de lu­mi­nă şi viaţă, generată de anotimpul pascal. Astfel, momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al Învierii Mântuitorului şi cel al renaşterii universului, sacralizat ca urmare a În­vierii hristologice. În această perioadă are loc o sacralizare a spaţiului. Paştile nu au o da­tă fixă în calendarul creştin-ortodox, însă este obli­gatoriu să cadă într-o duminică, după echi­nocţiul de primăvară şi după lună plină. La ro­mâni solstiţiile şi echinocţiile au generat ade­vărate structuri mitice, constituind totodată nucleul sărbătorilor din calendarul popular, în ju­rul căruia se reactualizează, an după an, ne­muritoare obiceiuri şi poveşti. Casa, gospodăria, grădina – primenite şi împodobite în perioada prepascală – se încarcă acum cu noi valenţe spi­rituale. şi timpul din această perioadă este „sfânt”, se spune că este singurul moment din an când „se aude toaca din cer”. Sunetul de toa­că este cel al înnoirii, al reînvierii şi al nemuririi.

Toaca îndepărtează diavolul, alungă ispitele, purifică locul în care sălăşluieşte duhul lui Dumnezeu. Toaca este un simbol al crucificării Mântuitorului. Poartă însemnele jertfei încifrate în simbolul crucii deoarece, prin răstignirea lui Iisus, aceasta a devenit altarul jertfei pentru ispăşirea păcatului şi mijlocul de împăcare a omului cu Dumnezeu. Semnalul de toacă înseamnă chemarea la rugăciune prin rugăciune. Acum, lumea de dincolo este mai aproape de noi iar Raiul este deschis: „cine moare în ziua de Paşti merge drept în Rai”.

„Că vinovat e tot făcutul/ şi sfânt, doar nunta, începutul”
Legenda naşterii lumii din oul mitic este întâlnită la egipteni, celţi, greci, fenicieni, hinduşi tibetani, vietnamezi, chinezi, japonezi precum şi la populaţiile din Siberia şi Indonezia. Oul de Paşti este un substitut al divinităţii primordiale, împodobit în Săptămâna Patimilor şi jertfit în ziua de Paşti. Prezentă în cultura romanilor, a slavilor, a chinezilor şi a vechilor perşi, ima­ginea arhetipală a oului vopsit a fost preluată de creştinism ca simbol al Mântuitorului care moar­e şi învie din morţi. Astfel, Paştile se în­ca­drează în tiparul preistoric de moarte şi re­naştere simbolică a timpului, prin jertfa substitutului divinităţii adorate. Pentru ţăranul român, oul pascal reprezintă mormântul cu viaţă iar spargerea cojii, elibera­re­a pentru o nouă fiinţare. Ciocnirea rituală a ouă­lor vopsite în­seamnă biruinţa prin Înviere, bi­ruinţa vieţii asu­pra morţii, a adevărului asu­pra minciunii, a bi­nelui asupra răului. Odinioa­ră, în prima zi a săr­bătorii, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Iisus în iad şi deschiderea porţilor Raiului.

În ce-a de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anu­larea morţii, a răului fiinţial, în timp ce a treia zi, ouăle se ciocneau numai cu „dosul”. Astfel, În­vierea Mântui­torului devine şi învierea noastră.

Sfântul ăl mai mare peste câmpuri
Anul acesta Sf. Gheorghe este prăznuit înainte cu o zi de Învierea Mântuitorului, suprapunând obiceiuri, cutume, ritualuri ce trebuie luate în seamă. Dincolo de semnificaţiile ma­gice, apotropaice sau iniţiatice, acestea sunt momente individuale sau colective ceremonioase, care deschid porţile timpului şi spaţiului sacru, făcând posibilă comunicarea cu lumea divină. Cerurile se deschid până după Rusalii, se aprind focuri ritualice – proiecţii simbolice ale soarelui – (Focurile de Joimari, Focul Viu, aprins la stână de Sângiorz) iar oamenii trăiesc cu intensitate timpul festiv alături de spiritele moşilor de neam. Este vremea în care oamenii spun „poveşti încheiate”, neştiute şi nepovestite, protejându-şi astfel gospodăria prin pu­terea magică a cuvântului. 

Arhetip al străvechilor eroi civilizatori, martir militar reprezentat iconografic ucigând „fiara din cetatea Viritului”, Sf. Gheorghe (Sân-Giorgiul, Sângiorzul) apare în calendarul po­pular al românilor drept „înverzitorul naturii şi semănătorul tuturor seminţelor”, protector al cirezilor şi turmelor. În imaginarul oamenilor satelor noastre, Sân-Giorgiul – alături de Sâmedru – este „primul străjer al timpului”, cel care deschide Anul Nou Pastoral, împărţăndu-l totodată în două anotimpuri. Se povesteşte că, în vremuri de demult, cei doi sfinţi umblau pe pământ iar oamenii îi vedeau mergând călare şi rânduind timpul. Pe 26 octombrie Sâmedru primea cheile anotimpurilor din mâna lui Sângiorz, apoi cu grabă mare închidea vremea bună cu o cheie şi cu cealaltă deschidea iarna, care cădea ca un prăpăd asupra lumii, devenea năpraznică la Sânpetru de Iarnă, pe 16 ianua­rie, după care începea să se înmoaie pentru a face loc verii la Sângiorz, pe 23 aprilie. Miezul verii era pe 20 iulie, la Sântilie.  Amândoi Sfinţii purtau cheile vremii la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din uşile anotimpurilor şi să se joa­ce cu vremea cum îi place, iar după ce le încuiau plecau unul în dreapta şi altul în stânga, la şase luni distanţă unul de altul.

Astfel, ziua de 23 aprilie, început de An Nou Pastoral, stă sub semnul nenumăratelor practici ritualice, organizatorice, economice şi chiar juridice, consacrând-o ca una dintre cele mai  importante date din calendarului popular.