Zoom pe România

Când i-a venit sorocul, Simona n-a mai aşteptat Salvarea. Ştia că n-are cum să urce doi kilometri de pantă bolovănoasă, cât e de la casa ei şi până la lume. Pe uliţa din Plescioara n-a intrat niciodată maşina Salvării, a Pompierilor sau a Poliţiei. Numai sărăcia se încumetă să ajungă până sus fără să-şi rupă picioarele. Femeia de 30 de ani şi-a luat haina pe ea, şi-a pupat cei doi copii pe frunte şi, cu bărbatul alături, a coborât de vale, în Chiojdu, în întâmpinarea asistenţei medicale.

Legănându-şi burta imen­să, păşind cu grijă, să nu alunece, şi vorbindu-i copilului care nu mai avea răbdare. În urma ei, ca la o nuntă, se scurgeau pe lângă garduri vecinele curioase. „Naşte a lu’ Ieparu.” Din cauza efortului sau pentru că pruncul chiar nu voia să ţină seama de so­cotelile din dispeceratul de la 112, a lu’ Ieparu era să nască pe margi­nea drumului. Bărbatul ei a început să bată ca disperatul pe la porţi, şi Victoriţa, o femeie care are casa lângă magazin, le-a deschis şi-a băgat-o pe gravidă în bucătărie.

Acolo, pe o laviţă, până să apuce apa din oale să fiarbă, Simona a adus pe lume al treilea băiat. „Am sunat la 112”, povesteşte vecina care a moşit pentru prima oară în viaţa ei. „«Ce ne facem, oameni buni? A născut!». Şi mi-au zis aşa: «Nu vă atingeţi de cordon!». Nu m-am atins. Mi-am dat jos capotul de pe mine ş-am învelit copilul, fără să-l iau dintre picioarele mamei.” „Şi cât a mai durat până a venit Salvarea?” „Zece minute, aşa...” „Şi copilul ce făcea?” „Mai plângea, mai tăcea...” Când, în sfârşit, a ajuns la Chiojdu Ambulanţa din Nehoiu, asistentul a tăiat cordonul ombilical, apoi a luat copilul, înfăşat în capot, şi l-a învelit în cojocul lui. Pe urmă, cei doi, mamă şi nou-născut, au fost duşi la spitalul din Nehoiu.

Povestea asta nu e nici din Etiopia şi nici din România interbelică, povestea asta e o întâmplare reală dintr-un sat românesc, petrecută în noaptea de 22 spre 23 decembrie 2010. Câteva ore mai târziu, un părinte se arunca din balconul Parlamentului, strigând „Aţi ucis viitorul copiilor noştri”.
Cam pe la ceasul acela aveam să aflu că născutul în bucătărie e sănătos şi cântăreşte 3,800 kg şi să-i cunosc pe ceilalţi copii ai Simonei. Stăteau în curte, privind fascinaţi maşinile de teren, uitând să mai muşte din biscuiţii vărsaţi pe care-i ţineau în mânuţele lor pline cu cruste de noroi. Cel mic are 3 ani şi-l cheamă Adrian, fratele lui mai mare are 6 ani şi-l cheamă tot Adrian. Lumea-l strigă Vali, ca să nu-l încurce. Nu cu ăla micu’, ci cu tatăl lor, pe care-l chea­mă, aţi ghicit, tot Adrian. Adrian, zis „Vali”, e trist şi nu după grădiniţă oftează el în vacanţă, „i-e dor de ma­ma lui”, îl pârăşte o copilă din ve­cini, şi el se înfurie, că nu se cade ca nişte străini să ştie chiar tot ce e în su­fletul lui. Mamei îi dau drumul din spi­tal abia spre Revelion, ca să fie toată lumea mulţumită şi acoperită-n acte pentru „naşterea neasistată”.

Câteva case mai jos de alde Ieparu stă Duma Ştefan, excavatorisul care are un „copil handicapat”. Acum 10 ani i s-a născut a doua fetiţă, cu hidrocefalie. „Am fost cu ea la Bucureşti, la Spitalul Bagdasar, şi doctorul de acolo mi-a zis că operaţia are riscuri.” „Adică?” „Adică poate să moară pe masa de operaţie. Ş-am zis «nu, eu ris­cul ăsta nu mi-l asum, e copilul meu şi-l cresc aşa cum e, câte zile i-o da Dumnezeu!»„ Medicii i-au dat doi ani, iar în treilea an, când tatăl a mers cu fetiţa la control ş-au văzut-o vie, s-au crucit. În sinea lor. „Că vor să vadă în ce condiţii trăieşte, ce aer e aici, ce-i dau să mănânce”, zice Duma şi crede, în adândul sufletului lui, că fiecare an în plus la vârsta copilului e un fel de miracol perso­nal. O mică izbândă cu moartea. Cu ea, da, pentru fetiţa lui se poate lua la trântă, dar nici măcar nu încearcă să-i înfrunte pe cei care-i nesocotesc necazul. „Fetiţa nu vede, nu poate mânca singură, nu merge decât ţinută de mână, iar Ani, nevastă-mea, primea de la Primărie ajutor social, ca să stea casă şi să aibă grijă de ea (n.r. – indemnizaţia de asistent personal). De două luni e în şomaj...”

Faţă-n faţă cu Duma, care de şapte ani se chinuieşte să-şi termine casa, stă Măcinic Victoria. 61 de ani, trei milioane şi jumătate pensie, 15 ani lucraţi la CAP, „când şi când, când era de lucru”. Prăşit, săpat, cules prune. Îi aduc aminte că din pensia ei dodoloaţă va trebui să cotizeze, de la anu’, la CAS. „Îmi ia şi mie?”, întreabă ea naiv. „La toţi pensiona­rii. Mata cam cât ai fi dispusă să le dai pentru asigurările astea de sănătate?” Se gândeşte un pic. „O sută de mii. Atât le dau!” „Deci, suta aia îţi pri­soseşte...” „Vai de capul meu...”, se vaită bătrâna, „da’ dacă asta e legea, le dau!”. „Da’ la medic când ai fost ultima oară?” Se gândeşte mai mult. „Acu’ un an. Sau parcă doi... La Buzău am fost, la un particular, că am probleme cu inima. Ş-am plătit, mamă, două sau trei sute de mii am dat acolo!”
Plescioara are 64 de case. Când vin de la târguieli, oamenii urcă drumul anevoios dintre case mergând în urma unei căruţe, ca după mort. Calul se opinteşte în pantă, roţile căruţei înţepenesc în clisă. Între obloanele de lemn, sacoşe de rafie, saci cu cartofi, desagi...

Fraţii Pîslaru locuiesc în capătul de sus al uliţei. Nici după târguieli nu mai coboară, nici la medic nu mai merg. Stau îngropaţi într-o casă de pământ şi singurele care mai ştiu dacă ei n-au murit peste noapte sunt găinile, lăsate slobode prin curtea mică şi plină de noroi.
Gheorghe are 72 de ani, o diza­bilitate psihică, cataractă la ochiul drept şi-o pensie de invaliditate de două milioane de lei. Sora lui, Ileana, are 75 de ani, o altă dizabilitate psihică, cataractă la ochiul stâng şi alte două milioane de lei pensie. „Ea e mai şubredă”, îmi atrage atenţia Gheor­ghe, ca să-şi ridice sieşi moralul. Şi mi-o arată, în timp ce bătrâna îmbrăcată într-o bluziţă cu mâneca scurtă intră, sprijinindu-se în baston, în casă. „Mâna dreaptă şi piciorul stâng s-au muiat, nu mai poate face nimic.”

Poate el şi pentru ea. Uite, mâinile lui încă nu s-au muiat, şi Dumnezeu le-a lăsat amândurora măcar o pereche de ochi sănătoşi şi patru găini, să nu moară cu totul de foame. Intru după ei în odaie. „Casa are 200 de ani”, mi-o laudă Gheorghe şi-mi închid un ochi, ca să nu mai văd că-i din paiantă, cu un celofan în loc de acoperiş, ţinut locului de bârne din lemn sub care sunt prinse smocuri de fân. „Casa” e o odaie de patru metri pătraţi în care stau amândoi. Pe două paturi fără saltele, doar cu nişte cârpe aruncate-n colţuri. Două ochiuri de geam şi-o sobă de gătit în care ard lemnele pe care bătrânu-mi spune că le cumpără. Tavanul din pământ îmi apasă umerii, pereţii n-au nici măcar o mână de var pe ei, podeaua arată ca uliţa când o zvântă soarele. Bătrânii s-au aşezat pe paturile lor ş-ascultă bolboroseala oalelor ce fierb pe sobă. Oale murdare de noroi pe din afară, oale în care fierbe poate o speranţă de mâncare. Privesc înăuntru. E doar apă. Trei oale din care ies aburi, ca să-nmoaie pământul dimprejur. Pământ în care un ochi drept şi-unul stâng privesc zilnic în gol, aşteptând pământul...  

320 de saci cu ajutoare pentru necăjiţii din Chiojdu
Comuna Chiojdu din judeţul Buzău are în componenţă cinci că­tu­ne: Bisca Chiojdului, Catiaşu, Lera, Ples­ci­oa­ra şi Poeniţe. Aici tră­iesc la limita subzistenţei 195 de oameni  cu vârsta de peste 60 de ani şi 125 de copii. Pentru ei, Crăciunul e o zi ca toate celelalte, iar masa de săr­bă­toa­re, plină de cozonaci, dul­ce­ţuri şi cârnaţi proas­peţi, e doar un vis dintr-o altă viaţă. La 23 decembrie a.c., carava­na BGS, formată din 20 de maşini de teren, a dus oamenilor din aceste cătune 320 de saci cu ajutoare în valoa­re de 50.000 lei. Cozonaci, tortine, croissante, mă­lai şi făină de la BOROMIR Buzău, magiun de prune de la TOPOLOVENI, făină de la PAMBAC, salamuri şi pate de ficat de la CAROLI FOODS, vitamine de la Fundaţia SENSIBLU, şosete de la RO-GALU PROD Bucuresti, pastă de tomate, conserve de ciuperci, orez, mă­lai, ulei, zahăr, dulciuri şi caiete din partea Aso­ciaţiei BGS. Toţi co­piii au primit în dar cărţi cu poveşti de la Jurnalul Naţional.

Ca­ra­­vana umanitară a fost însoţită de un echi­­paj 4x4 al Ambulanţei BGS, care a ofe­rit consultaţii medi­cale celor pe care nimeni nu-i mai întrebase de sănătate de ani întregi. Acţiunea face parte din programul „Zoom pe România” (www.zoomperomania.ro), care constă în distribuirea de alimente de primă necesitate în comuni­tă­ţi­le izolate din România în pra­gul marilor sărbători creştine.