Ţiganul care a dus Holocaustul în şcolile germane

Bărbatul are astăzi 84 de ani, 9 copii şi zeci de nepoţi. Şi-a asumat misiunea ca până la sfârşitul vieţii să-şi povestească destinul în şcolile ţării care l-a trimis la moarte. Merge drept, în costumul maro, impecabil, cu ba­tis­tă galbenă asortată. Când se află în faţa copiilor, are întotdeauna un ri­tu­al: priveşte audienţa cu ochii în­cre­ţiţi de zâmbet în spatele ochelari­lor fumurii, îşi scoate cu grijă pălăria şi se piaptănă calm. Apoi îşi împreu­nea­ză mâinile şi începe în cea mai cu­rată limbă germană: „Aveam 15 ani şi lucram la Căile Ferate Austriece. Într-o zi, au venit nişte poliţişti şi m-au arestat. Mi-au spus că mă ridică pentru că sunt sinti (n.r. – ţigan) şi că familia mea a fost deja luată de-acasă. În scurt timp, cele 25 de persoane adunate la secţie au fost urcate în autobuze şi duse la Viena”, îşi aminteşte bărbatul. Aici, femeile şi copiii au fost separaţi de bărbaţi şi băgaţi în arest. „Nimeni nu ştia de ce ajunsese acolo. Nu făcuserăm nimic”, arată acesta confuzia celor luaţi pe nepregătite.

După câteva zile, oamenii au fost duşi la gară şi încărcaţi în vagoane pentru deţinuţi.

După trei zile în care au mers cu trenul în zig-zag, pentru că şinele erau bombardate, tânărul Franz a ajuns la Auschwitz-Birkenau, în lagărul destinat romilor. Stăteau câte 500 de oameni, femei, copii, bătrâni, într-un fel de grajduri uriaşe. „Într-o parte a grajdului era un morman de cadavre schiloade şi printre corpuri mişunau şobolani. Mai erau unii care nu muriseră încă şi încercau să se târască afară din morman. Ceva teribil, teribil”, spune bărbatul. Întâi a trebuit să-şi lase hainele, a fost ras în cap şi i s-au dat nişte haine subţiri. Vedea cum oamenii încercau să se încălzească, înghesuindu-se unii în alţii, ca oile. În timp ce gardienii îl duceau pe Franz spre baraca lui, băiatul a văzut pe jos coada tăiată a mamei sale. I-a recunoscut legătura din păr. S-a aplecat să o ia, dar un gardian l-a îmbrâncit cu capul de o clădire. Semnul din frunte se vede şi acum. A ridicat un braţ să se apere, dar gardianul i-a mai dat o lovitură cu arma peste braţ, spintecându-l. Şi acolo i-a rămas o cicatrice urâtă.

Zilele treceau aproape la fel: ace­e­aşi apă searbădă căreia i se spunea su­pă, o pâine din rumeguş şi transporturi noi de evrei şi ţigani din Ro­mâ­nia, Bulgaria, Iugoslavia. „În fie­care zi mureau sute de oameni. Era doar moarte, moarte, moarte, nu vă puteţi imagina. Pentru că nu mai făceau faţă crematoriile, puneau oamenii ca pe stivele de lemne, îi stropeau cu gaz şi le dădeau foc. Unii nu erau morţi de-a binelea”, povesteşte ce i-a fost dat să vadă în fabrica morţii.

Rutina groazei a fost întreruptă într-o zi. Au fost chemaţi la apel cei născuţi în 1925, 1926 şi 1927. Cele trei generaţii de prizonieri au fost duşi la un doctor care dicta: cei slabi şi inapţi de muncă la stânga, iar la dreapta – cei cât de cât puternici. Ges­tul scurt al doctorului i-a decis lui Franz soarta. A fost transferat la Buchenwald, iar aici Franz trebuia să cunoască „eliberarea prin muncă”. „Când ne-au văzut, gărzile SS au zis că nu suntem buni de muncă şi trebuie să fim gazaţi.” Cu un nou gest, speranţa se transforma în spaimă. A fost dus într-o casă de copii ce urmau să fie înfometaţi până la moarte. „Mă rugam şi plângeam lângă uşă. Ve­deam copii în jurul meu murind şi ştiam ce soartă mă aşteaptă. Într-o zi, m-a chemat cineva în şoaptă pe nume. M-a tras afară din casă şi m-a împins în altă clădire, «de recupera­re».” Salvatorul i-a spus că i-a cunoscut tatăl şi că se simte dator să-l sal­ve­ze. „Dacă acest om nu făcea asta, astăzi n-aş fi fost aici. Timp de 6 luni am primit ceva mâncare, pături, m-am întremat”, povesteşte cu re­cu­noş­tin­ţă.

Următoarea staţie în circuitul groa­zei a fost la muncă. A fost tri­mis să taie piatră pentru pavarea străzilor. „Timp de 8 luni n-am avut decât 3-4 ore pauză pe noapte. În rest mun­ceam neîntrerupt. Nu aveai voie să te opreşti, să încetineşti. Eram ca nişte furnici blestemate. Dormeam tot acolo, pe pietre”, îşi aminteşte bărba­tul. A fost mutat apoi în alte două lagăre de muncă, în cele din urmă a fost trimis cu un convoi la Hamburg, să muncească într-o fabrică de avioa­ne. „N-am ajuns niciodată acolo, răz­bo­iul era pe terminate şi era haos. Con­voiul era păzit de soldaţi mai în vârs­tă. Dacă vreun prizonier cădea pe mar­ginea drumului sau mergea prea încet, era împuşcat în gât. Din 150 de oameni am rămas doar 12: ruşi, cehi şi doi sinti. Gărzile se răreau şi ele, rămâneau în diferite oraşe”, povesteşte bărbatul. Prizonierii au făcut un plan şi au reuşit să dezar­me­ze ultimul gardian. Franz a rămas cu un alt bărbat din grup şi au decis să se ascundă în pădure. După alte câteva zile, cei doi fugari au decis să rişte şi să caute ceva de mâncare. „Ne-a ieşit în cale un bărbat pe bicicletă. Nu era nici soldat, nici prizo­ni­er. Ne-a spus că nu trebuie să ne mai ascundem, că războiul s-a terminat. Am început să plângem.”

Pentru Franz, însă, happy-end-ul era departe. După mai multe peri­pe­ţii, a vrut să se întoarcă acasă, să vadă ce s-a ales de familia lui. „Când m-am dus la autorităţi, mi-au spus că nu se poate, că n-am acte. Le-am spus că n-am documente pentru că am stat 2 ani în lagăr şi se uitau toţi miraţi la mine. M-au dus la Nürenberg şi un judecător a decis să mă bage la închisoare. Nu făcusem nimic din nou, dar au zis că am trecut fraudulos graniţa. Am stat alte două săptămâni închis.”

Când a revenit în Austria a aflat că toată agoniseala pe care o avea fami­lia dis­pă­ru­se într-o noapte. Şi-a re­gă­sit du­pă ceva vreme două surori, dar de alţi membri ai familiei, trimişi prin lagăre, n-a mai aflat nimic, niciodată.

Franz Rosenberg a rămas cu cicatrice mari pe corp şi cu un tatuaj urât pe braţ, numărul din lagăr. S-a mutat în Germania, urmărind himera unei iubite care-i scria scrisori, are acum 9 copii, o soţie nemţoaică şi spune copiilor germani povestea lui. „Mulţi sunt şocaţi. N-au auzit lucrurile astea de la părinţi. În Magdeburg, am fost păzit de poliţişti ca să nu fiu atacat de neo-nazişti”, vorbeşte el despre noua sa formă de rezistenţă. Şi n-are de gând să se oprească din povestit până când ţiganii din Germania şi din alte ţări nu vor mai minţi că sunt spanioli, italieni sau alte naţii, ca să nu se mai fie priviţi cu suspiciune. Şi până când fiica lui, blondă ca o regină teutonă, va recunoaşte fără ruşine la grădiniţa unde lucrează că e ţigancă.