"Totul a fost un pariu, că ne omoară dintr-o singură rafală"

Duminică, 17 decembrie 1989. O po­ves­te sângeroasă care nu seamănă cu nici o altă povestire a celor care au vă­zut moartea cu ochii în zilele Revo­lu­ţiei de la Timişoara, când pe străzi zeci de oameni au fost omorâţi de gloan­ţe. Ioana Bărbat avea 12 ani când mama sa a fost ucisă sub ochii săi. Povestea tragică a acestei fete care a asistat neputincioasă la uci­de­rea propriei mame, cu personaje şi pariuri criminale, depăşeşte imagi­na­ţia. Securistul şi miliţienii implicaţi în uciderea Lepei Bărbat şi în mu­şa­ma­lizarea crimei sunt acum prosperi oa­meni de afaceri. Vasile Joiţoiu, în de­cembrie 1989 căpitan de contrainformaţii, Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă au ieşit cu faţa cu­ra­tă şi au uitat cine şi cum a curmat via­ţa Lepei Bărbat şi a marcat pe viaţă aceas­tă familie. Ioana Bărbat are acum 34 de ani, dar încă se întreabă de ce i-a fost ucisă mama. Ştie doar atât: "Totul a fost un pariu, că ne omoa­ră dintr-o singură rafală", cu­vinte pe care le-a auzit cu propriile urechi.

"Mama a insistat să mergem în centru, se vedem ce se întâmplă. Ve­deam nişte oameni venind dinspre Piaţa Vasile Alecsandri şi ne-am dus. Când am intrat în Piaţa Libertăţii, am văzut că ardea chioşcul de ziare, pe linia de tramvai. Piaţa era goală. Doar noi trei. Mai erau nişte militari în faţa garnizoanei", îşi aminteşte Ioana. Mama sa, Lepa, voia cu orice preţ să ajungă în Piaţa Operei.

Ajunşi în Piaţa Libertăţii, lângă Garnizoana Militară, cei trei erau sin­guri în acel colţ de piaţă. Doar câ­te­va persoane se mai aflau acolo. La un moment dat se declanşează infernul, o mitralieră răpăie infernal. O ra­fală de gloanţe i-a secerat. Apoi, tim­pul se opreşte în loc. Şi în liniştea care cuprinde piaţa, doar un copil rămâne în picioare. O cheamă Ioana, are 12 ani şi ţine în mână o căciulă ciu­ruită de gloanţe. Haina de pe ea e la fel, are mai multe găuri. Un singur glonţ rătăcit i-a lăsat o arsură mică pe mâna dreaptă, între inelar şi degetul mic. Fetiţa a avut noroc. Părinţii săi, nu. Lepa Bărbat, 43 de ani, zace într- o baltă de sânge, cu faţa lipită de pa­vaj. Are fruntea smulsă de un cartuş ucig­­aş. Vasile Bărbat, 52 de ani, zace ghemuit la pământ. Geme. Un glonţ i-a pătruns prin spate, deasupra ri­ni­chiului drept. Altul i-a atins piciorul.

"Au început să tragă. O singură ra­fală. Vă daţi seama, eram doar noi trei în toată Piaţa Libertăţii! Şi au tras. Când s-a liniştit zgomotul mi­tra­lierei, m-am întors. Mama era în­tin­să pe jos, cu faţa întoarsă, iar tata, ghemuit la pământ, în stânga mea. Eu, în picioare, singură, cu haina găurită peste tot. M-am uitat în jos şi am strigat-o pe mama. N-a răspuns. Atunci m-am dus la tata. «Hai să plecăm, că mama e moartă!» Şi el mi-a spus: «Nu pot! Sunt rănit şi nu mă pot mişca!»", îşi aminteşte Ioana, în timp ce ochii i se umplu de lacrimi.

Un bărbat îmbrăcat într-o haină negră de piele a apărut din senin, îm­preună cu încă trei oameni. Familia Băr­bat a fost luată pe sus şi dusă într-o încăpere, lângă restaurantul militar. "Acolo a venit un militar, tata se văita, şi a zis: «Taci, futu-ţi gura mă-tii, că atunci când ai ieşit pe stradă nu te-ai văitat aşa!». Mie mi-a zis să nu mai plâng, că ne omoară şi pe noi. Pe mama o puseseră pe nişte trepte, cu o mână prinsă la spate. Bărbatul în parpalac negru i-a ordonat unui mili­tar să o întoarcă, să nu rămână în­ţe­pe­nită aşa", sunt amintiri dureroase ale Ioanei.

Pentru ea, au trecut 22 de ani, însă cri­minalii care i-au ucis mama sunt şi acum liberi. Scârbită de luptele şi mân­cătoria dintre grupurile de revo­lu­ţionari, ea preferă să nu mai apară în ziare sau la televizor. "Nu mai vreu nici poze, nici interviuri. E degeaba. În­cerc să îmi văd de viaţa mea", mai spune tânăra. Nimeni nu îi mai poate aduce mama înapoi şi nimeni nu a putut şi nici nu a încercat să vindece în vreun fel şocul psihic pe care Ioana l-a suferit pe 17 decembrie 1989. Singura care îi este alături, la fel de discretă, este sora sa mai mare, Angela. Aceasta spune că de abia de ceva timp Ioana a început o terapie pentru a mai scăpa de coşmarul care i s-a întipărit atunci în minte. Însă amin­tirile de groază sunt mai puternice decât timpul, care nu a reuşit să vindece rana din suflet.

Cele două femei preferă să nu iasă în faţă aşa cum fac alţi luptători de la Re­voluţie sau urmaşi ai oamenilor omo­râţi sau răniţi atunci. Preferă să stea discret deoparte, mai ales după ce au avut experienţe umilitoare: "Lu­mea nu ştie prin ce am trecut. Am re­fu­zat să mai povestesc în momentul în care, venind într-o vară de la Ma­ma­ia, controlorul de tren mi-a cerut certificatul de revoluţionar şi mi-a zis: «Ia să văd ce ai făcut şi tu în 1989, că nu aveai nici paişpe’ ani!». Şi atunci i-am spus să vorbească aşa doar când o să o vadă pe maică-sa cu creierii întinşi pe asfalt".

"Nu suntem genul care să ne plângem sau să ieşim la televizor. Însă după 1990 ni s-au făcut multe ne­dreptăţi. Mulţi cred că vrem să ne îm­bogăţim pe motiv că părinţii noştri au fost împuşcaţi la Revoluţie. De aceea stăm deoparte. Nu e drept nici ce se întâmplă acum cu drepturile băneşti pentru revoluţionari. Faptul că vor să taie indemnizaţiile şi pentru oa­meni cum e sora mea dovedeşte că îi bagă pe toţi în aceeaşi oală şi nu se face diferenţa între cei care au par­ti­cipat la Revoluţie pe stradă, cei care au fost răniţi sau cei care şi-au pierdut familiile, cum e şi cazul nostru", spune Angela, sora mai mare a Ioanei.

Drama lor nu se termină, la fel cum povestea nu are sfârşit. "Ştim vi­novatul: Vasile Joiţoiu. El a fost con­damnat la 18 ani de închisoare şi achitat de tribunalul militar. Ştim că a luat arma de la un militar şi a tras. Ulterior am aflat că totul a fost un pariu. El a pariat cu ceilalţi că, dintr-o rafală, ne omoară pe toţi. A pier­dut! Eu şi tata nu am murit", dez­vă­luie Ioana Bărbat detaliile sân­ge­roa­sei scene din care a scăpat cu viaţă pentru că Dumnezeu a vrut asta. Va­sile Joiţoiu era, în decembrie 1989, că­pitanul de contrainformaţii al uni­tă­ţii militare 01185, una dintre uni­tă­ţiile care au făcut treaba Securităţii pe 17 decembrie, când la Timişoara ar­mata a primit muniţie de război, dar şi în măcelul zilelor care au urmat.