Un vis pentru Piaţa Universităţii

Un proverb al strămoşilor dispăruţi din istorie şi intraţi în legendă mi-a străbătut viaţa ca un strigăt: una salus victis nulam sperare salutem (o spe­ranţă a celor învinşi este de a nu mai spera în salvare). Atunci când disperarea se hrăneşte din tăcere, când dragoni de sticlă şi oţel înghit păduri plecate şi câmpuri uitate, când catedrale babelice sunt oricum prea mici pentru ca Dumnezeu să încapă în ele, universul exterior care alunecă în neant lasă locul unei lumi noi ce creşte din spaţiul interior al fiecăruia.

Această lume nouă a început să radieze în Piaţa Universităţii, ca o poartă către o dimensiune adânc îngropată în fiinţa adormită a fiecăruia. Am început să cred, să cred că oamenii din Piaţă au intrat acolo cu alteritatea fiinţei lor din adâncuri, descătuşându-şi puterea de a vedea legile imuabile şi benevolente ale unui viitor care nu îşi pierde puterea de creaţie atunci când tu devii creatorul lui. Într-o noapte geroasă, intonând distihul „niciodată nu vom fi / colonie FMI”, am închis ochii de carne pentru a privi acolo unde mintea liberă şi sufletul despovărat pot pătrunde.

Am văzut, pentru o secundă, Piaţa, ca pe o pădure nesfârşită în care o mulţime de suflete aleargă împreună. Aleargă fără să cunoască limpezimea limbajului algoritmic, fără să îşi vadă chipul şi să ştie dacă sunt ciute ce se vor arunca după stâncile care le aşteaptă la capăt ori lei la al căror ră­get se sperie pădurea toată. Aler­gam întrebându-ne fără cuvinte dacă nu a sosit timpul să ne oprim şi să arătăm pădurii că de o lună de zile nu mai suntem un popor famelic crescut la şcoala umilinţei, ci o naţiune în care omul pentru om a devenit zeu. După aceste clipe, au urmat multe altele, în care am cunoscut oameni, nu nume. Claudiu, Petre, Mihai nu sunt nume, sunt tăciuni aprinşi care luminează pentru alţii, vorbe care plutesc în bătaia sufletelor, umbra unui gând care străbate timpuri neatinse.

Piaţa m-a învăţat că în spatele unui rânjet se ascunde mereu o la­crimă. De aceea nu îmi doresc ca preşedintele ţării să se trezească deodată, căci, dacă ar înţelege răul care l-a adus celor care se credeau iubiţi, ar suferi enorm. Iar sufletul său nedeprins cu caznele remuşcării ar dori să plece din viaţa în care l-au înăbuşit pasiunile. Nu vreau să schimb ţara domnului Băsescu, căci ea nu există, e o lume iluzorie dra­pată cu bastoane, scuturi şi regulamente ministeriale, dânsul poate rămâne acolo. Eu vreau să trăiesc în România din adâncuri.