Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (71)

Din anii adolescenţei mi-a rămas un sentiment statornic de iubire şi prietenie faţă de Fănuş, pe care îl invitam oriunde stătea în puterea mea să organizez o întâlnire cu publicul. La emisiunea de televiziune a judeţului Brăila, emisiune pe care o construiam, am adus două personalităţi: Nicu Alifantis şi Fănuş Neagu. Erau destule valori locale care meritau să se impună. Îmi amintesc de foarte tânăra Wanesa Radu, care avea să cânte peste câţiva ani, un text curajos din ciclul meu „Ultima noapte pe Atlantida”: „Sfârşit de vânătoare de giganţi / E-o seară roşie ca remuşcarea / De dinainte de-a ne prinde marea, / La berării e muzică de danţ./ / Ce amintiri aduce înserarea / Parcă-i suflarea triştilor amanţi, / În Atlantida nu mai sunt atlanţi / Doar sculptori, negustori şi disperarea. / Ultima noapte. / Parcă-i foc în ierbi; / Cei care azi se mai împerechează / Mai bine-ar fi până la capăt sterpi. / / Dinspre fântâni e-un sâsâit de şerpi, / Iar dinspre larg, zăduf ca de amiază. / Deodată cade sângele din cerbi. / În Atlantida nu mai sunt atlanţi”. Se dezvoltase acolo la Brăila o adevărată mişcare folk, paralelă cu afirmarea lui Alifantis. Liderul ei era un talentat cantautor local, Dorin Sipoş, iar formaţia se numea Colibri. Nu era chiar un lucru obişnuit să vină o fetiţă şi să proclame un adevăr contrar politicii demografice a regimului: „Cei care azi se mai împerechează / Mai bine ar rămâne sterpi”. Şi, o tânără turcoaică, Adia-Ali-Wcuat, găsise ocazia să-şi exprime vocaţia într-o Brăilă atât de bine gospodărită de marele om care a fost primarul Anton Lungu, Dumnezeu să-l ierte!

Spectacolul pentru TVR fusese organizat în Sala Sporturilor din Brăila. Era popor mult şi luminat, în tribuna sălii. Atmosfera a devenit repede incendiară. Ţin minte că Alifantis a pregătit, împreună cu mine, sprijinit profesionist de Filarmonica din Brăila, un cântec nou şi foarte complex: „Lumea e cum suntem noi / Ce cumplită-asemănare, / Ia-napoi ce-i dăm-napoi / şi o doare cât ne doare...”. Înregistrarea din acel moment există. Uneori, ea poate fi ascultată la emisiunile de rememorare a Cenaclului Flacăra. La Sărbătoarea Brăilei a participat şi marele ei fiu, Fănuş Neagu. Invitat de mine cu toată dragostea şi precauţia. Căci Fănuş, pe lângă toate, era şi mofturos. Odată i se punea. Gazdele au invitat-o la spectacol şi pe Vasilica Tastaman. Târziu, noaptea, la masă, Fănuş o întreba mieros şi curios pe actriţă dacă între ei a fost ceva, dacă îşi aminteşte ea cumva să se fi culcat cu el. Vasilica chicotea şi parcă nu avea curajul să zică nici da nici nu. Dar, dincolo de toate acestea, Fănuş avea simţul savant al cuvântului bine ales. Când i-a venit rândul să se adreseze brăilenilor aflaţi de faţă, Fănuş s-a dus la microfon, a declarat că n-a putut scăpa de mine şi a trebuit să vină, dar că se simte „ca o virgulă între subiectul şi predicatul unei poezii de Eminescu”. Şi a plecat la loc, încărcat de aplauze. A mai stat el ce-a mai stat şi-a luat calea hotelului. De fapt, nu pot jura că a mers direct la hotel. Dar, târziu, când am ajuns noi să ne luăm cheile de la recepţie, am auzit nişte zgomote infernale din liftul oprit între etajele 6 şi 7:

„Fiară apocaliptică!”, striga Fănuş din liftul în care fusese blocat. „Spune-i, mă, lui nen-tu Nicu să dea drumul liftului, că mă ţine aici de 2 ore. Ce, mă, aţi început să opriţi lifturile? Transmite-i că e un idiot”, bubuia Fănuş din lift şi, în fine, recepţionera a înţeles că trebuie să-l sune pe mecanic şi să-l cheme de ur­genţă. Că e un om important între etaje. Iar eu strigam la Fănuş: „Băi, Fane, eşti iresponsabil? Îl înjuri pe Ceauşescu? Dar la tine nu mai încape în dosar înjurătura, că-i prea plin, şi-o să fie transferată la mine în dosar”. Mai târ­ziu, întâmplător, am regăsit scena, aşa cum bănuisem că va fi. Nu mi-e era atribuită direct înjurătura, ci la modul confuz. „Cei doi au adus injurii şi calomnii tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pentru că nu mergea liftul”. Virgula dintre subiectul şi predicatul poeziei eminesciene ameninţa să se transforme într-un punct definitiv al vieţii mele. Dar eu îl iubeam pe Fănuş, îl înţelegeam şi mă obişnuisem cu toate reproşurile lui deviate către mine, pentru că n-avea acces la cel care i le provocase. Mă trezeam câteodată, la orele dimineţii, cu telefonul sunând disperat. Mă anunţa Fănuş ce nenorociri a mai lansat Ceauşescu în şedinţele pe care le relatau ziarele de partid, în frunte cu Scînteia. Ce era la gura lui Fănuş, numai cine va avea răbdarea să-mi public eu dosarele de securitate, când o să am bani să le dau tiparului, va afla. Fănuş spunea şi măscări, nu numai aşa-zise critici principiale. Şi nu erau anii ’85-’89, ci anii ’79-’84, când situaţia din România nu se deteriorase în halul în care ajunsese în decembrie 1989. Dar Fănuş îl luase din timp pe Ceauşescu la înjurat.

Totuşi, către a doua parte a anului 1989, intensitatea atacurilor lui Fănuş crescuse. Într-o şedinţă de partid de la Uniunea Scriitorilor, marele prozator s-a ridicat şi-a demascat toată nenorocirea din România. A spus că: „Oamenii nu mai au ce să le dea copiilor de mâncare. Că nu se mai poate trăi în România, că asta nu e politică pentru popor, că se dărâmă satele, că asistenţa medicală e în suferinţă”. Primul secretar al Ca­­pitalei, generalul Constantin Olteanu, un om care înţelegea istoria, a fost chemat la Ceau­şescu şi i s-a cerut să explice situa­ţia de la Uniunea Scriitorilor. Liderul central i-a cerut să rezolve lucrurile. Să-l cheme pe Fănuş Neagu şi să-l lă­mu­rească. Să-l convingă de viabi­litatea politicii partidului nostru. Legenda spune că Olteanu l-a invitat pe Fănuş, au stat la un pahar de whisky şi, spre dimineaţă, când au părăsit Primăria, Fănuş abia reuşea să-l potolească pe Olteanu să  nu  mai  tot  critice erorile partidului. S-ar putea să fie adevărat. S-ar putea să fie numai o legendă. Mai avusese loc o şedinţă de partid la Uniu­nea Scriitorilor, la care Fănuş întârziase, cum îi era obiceiul. Când a urcat de la Restauranul Casei Scriitorilor în sala de şedinţe, el a deschis larg uşile boiereşti ale sălii, s-a uitat peste cei prezenţi şi a observat la Prezidiu o persoană necunoscută:

– „Băi, tu care stai pe scaunul lui Sadoveanu, tu, ţigane, cine eşti, mă, tu, de stai pe scaunul lui Sadoveanu? Spune cine eşti?”. Cei din sală au amuţit. Nu­mai la asta nu se aşteptau. „Tu cine eşti, mă, de stai pe scunul lui Sadoveanu?”.

– „Permiteţi să mă prezint, sunt Chiţimia Costică, secretar al Comitetului Municipal de Partid”.

– „Şi? Ce mi-ai spui cu asta? Ce să cauţi tu pe scaunul lui Sadoveanu? Ce ai scris, mă, tu? Ce operă ai tu? Ia dă-te jos de acolo, ţigane, şi vezi-ţi de treabă. N-auzi, mă? La muncă, la bătut ţăruşi cu curu! M-ai înţeles? Ţi-o spun clar, ca să reţii: La muncă, la bătut ţăruşi cu curul!”.

 (Sfârşit)