Interviu Nadia Comăneci: „La 50 de ani mă simt încă tânără!

Nu doar în România este sărbătorită Nadia Comăneci, la împlinirea vârstei de 50 de ani. Într-un interviu acordat, astăzi, cotidianului german „Die Welt”, Nadia vorbeşte deschis despre ce simte la împlinirea acestei frumoase vârste. „După ce mi-am încheiat cariera de gimnastă nu m-am mai urcat pe nici un aparat. Acum fac fitness şi merg mult cu bicicleta. Gimnastica s-a încheiat pentru mine, nu mai am 14 ani”, spune Nadia. Inclusa în topul celor 100 de femei care au marcat secolului al XX-lea, fosta gimnastă spune că încă îşi aduce aminte cu exactitate de ziua când a primit cele cinci note de 10, la Montreal: „Când mă uit cât de multe lucruri s-au schimbat pe planeta asta, şi chiar în România, ţara mea natală, după anul 1976, parcă a trecut o veşnicie. Când mă gândesc la acea zi, parca s-a întâmplat ieri. Dacă mă întreabă cineva, ce am făcut în septembrie 1987 sau în decembrie 1993, nu aş putea răspunde, dar ştiu cu exactitate ce am făcut în toată luna iulie 1976. În viaţa unui om sunt puţine zile care îţi rămân marcate cu exactitate, cum e acea zi pentru mine, când am luat notele de 10”

 

„Nimeni nu credea că va exista un 10 curat”

Când îşi aduce aminte de faptul că organizatorii de la Montreal s-au aflat în imposibilitatea de a afişa nota 10 şi au pus doar un 1, Nadia zâmbeşte. „În urmă cu câteva săptămâni, m-am întâlnit cu şeful firmei care s-a ocupat atunci de tabela electronică. El mi-a zis că, doar cu câteva luni înainte de Olimpiadă, el a propus o nouă tabelă cu două cifre, astfel încât să fie posibilă afişarea notei 10. A primit răspunsul că oricum nimeni nu e în stare să obţină un 10 curat. După acea zi, la fiecare turneu la care a fost implicat, i-a întrebat pe organizatori dacă particip şi eu, poate e nevoie de o tabelă cu două cifre”, spune fosta gimnastă.

 

„Condiţii de antrenament? O plăcere pentru mine”

Când este întrebată de condiţiile de antrenament din perioada comunistă, Nadia şochează: „Condiţiile din acea perioadă sunt bine cunoscute, insa au fost o plăcere pentru mine.  Am avut talent şi vroiam să ajung sus, în vârful lumii, iar pentru asta trebuia să mă antrenez din greu. Eu nu m-am plâns niciodată despre condiţiile de antrenament din acea perioadă. Ştiam că sunt necesare pentru a ajunge acolo unde visam. Nu mă interesează ce spun alţii sau alte gimnaste, fără muncă şi sacrificii nu ajungi nicăieri. Eu am muncit cu plăcere şi n-am avut senzaţia că mi-ar fi furat cineva copilăria”.

 

„Am fost prizonieră în ţara mea”

Noiembrie 1989, perioada în care Nadia a fugit din ţară, rămâne impregnată în memoria fostei sportive. „Am fost o prizonieră în propria mea ţară. Tot poporul era în situaţia mea. Fiecare avea obligaţia să facă cumva să supravieţuiască. Parcă eram  într-un râu şi curentul ne lua pe toţi. Nu venea nicio barcă de salvare. Eram ţinută sub observaţie. M-au urmărit permanent, dar eram obişnuită cu asta. Ce puteam face? La o revoluţie încă nu se gândea nimeni. La sfârşitul lunii noiembrie 1989, am ales să părăsesc ţara. Noaptea, prin păduri, peste lacuri îngheţate, am reuşit să trecem în Ungaria, apoi în Austria. Dacă aveam paşaport de turist totul era mai simplu, dar nu posedam aşa ceva. Par lucruri simple, dar sunt greu de explicat. Nu m-am temut, ştiam că e singura soluţie pentru mine, pentru a-mi câştiga libertatea. A fost un instinct pe care l-am urmat şi nu regret ce am făcut. Cred în corectitudinea alegerii mele”, explică Nadia.

 

„După revoluţie, România s-a trezit la viaţă”

Vestea morţii lui Nicolae Ceauşescu nu a trezit în Nadia gândul de a reveni în ţară. „Când a murit Ceauşescu eram deja în SUA. Îmi depusesem o cerere pentru azil şi urmam o procedură complicată pentru imigranţi. Dacă te bucuri de celebritate, procedurile sunt şi mai dificile. Am avut norocul, ca la turneele unde participasem, să cunosc oameni de calitate, care ulterior m-au ajutat. Nu m-am gândit atunci să mă întorc în România. Pe vremea aceea, acasă trăiam doar ca să supravieţuim de pe o zi pe alta, nu aveam nici un fel de perspective. După Revoluţie, România s-a trezit la viaţă. În America, m-am trezit cu şansa de a-mi decide singură soarta. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu ideea de libertate. Abia în 1994, m-am întors pentru prima dată în România”, rememorează fosta gimnastă

 

„Au apărut multe minciuni despre mine”

După 1989 au apărut multe speculaţii despre viaţa sportivei şi motivele plecării ei. „S-a scris că aş fi vrut să mă sinucid, că am avut o relaţie cu Ceauşescu. Numai prostii, pe care românii nu cred că le-au crezut. Nu ştiu cine şi ce interes a avut să apară aceste zvonuri urâte despre mine. Bârfa vinde bine în România. Recent un reporter român m-a întrebat câţi ani se împlinesc de la divorţul de soţul meu din România, în condiţiile în care eu nu am fost măritată înainte să mă căsătoresc cu Bart. Şi chiar de ar fi ceva adevărat, pe cine interesează asta? E viaţa mea”.

 

„Dylan este cea mai mare realizare a vieţii mele”

Pentru Nadia, familia este şi va rămâne pe primul loc. „Fiul meu Dylan (7 ani) este cea mai mare realizare a vieţii mele. Este adevărat că am scris istorie la Montreal, însă copilul meu mi-a oferit cu totul altceva. Dragostea şi căldura sufletească necesară pentru a creşte această mica comoară. Dylan mi-a schimbat viaţa şi m-a schimbat pe mine. Am învăţat să am răbdare”, consideră Nadia

 

„Mă simt încă tânără”

Vârsta nu este impediment pentru fericirea fostei gimnaste. „Săptămâna trecută am întâlnit-o pe Peggy Fleming, campioană olimpică la patinaj în 1968. Ea a împlinit 63 de ani şi o întrebam ce face de arată aşa bine. Mi-a răspuns râzând că totul vine de la cariera ei în patinaj. A stat prea mult în frig şi s-a conservat. Eu vă spun sincer că la 20 de ani consideram că bătrâneţea începe cu persoanele care împlinesc 40. Acum, eu am împlinit 50 şi mă simt încă tânără. Nu mă gândesc la vârstă, mă gândesc doar la ce să fac ca să fiu zilnic fericită”, a încheiat Nadia pentru Die Welt.