Civilizaţie sălbatică

ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
"E un caz izolat uciderea fetiţei", am citit undeva un comentariu. Ca şi cum ai spune: "Asta nu se pune!". Acest "caz izolat" e un copil care a avut un sfîrşit îngrozitor! Dar cine vrea să-şi imagineze?

Care este rata de copii ucişi de cîini pe lună de la care va începe
"să se pună"?

În vara anului trecut, o americancă a fost omorîtă de un urs în Bucegi. Nici acela nu a fost un "caz izolat", dar după urs au pornit vînătorii. Chiar dacă animalul se afla pe teritoriul lui, în pădure. Dacă am fi trăit în sălbăticie, ne-am fi învăţat copiii să se ferească de animale, să ştie cum să convieţuiască cu ele sau să vîneze. Dar... nu trăim într-o astfel de sălbăticie. Din acest motiv, mai degrabă îi ducem la arte marţiale să înveţe să se apere, fără aplicare însă cînd atacatorul este un animal... sau o haită. Mai mult decît atît, îi învăţăm să iubească animalele, să nu le chinuie şi că cel mai bun prieten al omului e cîinele. Şi atunci, cum să reacţioneze un copil cînd este atacat de cel mai bun prieten? Ce şanse are un copil, un om cu mîinile goale, în faţa unei haite?

Este un subiect foarte sensibil, care naşte multe... animozităţi. Cum pomeneşti de cîini – şi nu doar de cei de pe maidane, ci şi de pe stradă, de prin parcuri şi parcări – se ridică o sumedenie de voci care te acuză.

Nu ştiu dacă mă încadrez ca profil în rîndul iubitorilor de animale, dar nu sînt de acord cu vînătoarea de plăcere, paralizez de spaimă cînd văd cîte un cîine îngrozit în bătaia roţilor maşinilor, nu asist impasibilă la suferinţa unui animal, mai ales dacă-l pot ajuta, şi mă revoltă copiii care se amuză chinuind animale.

Cu alte cuvinte, îmi este milă de cîini, îmi plac... însă nu cînd îşi rînjesc colţii şi-şi zburlesc mustăţile la mine sau la copilul meu. Iar cum nu pot umbla în permanenţă cu carne prin buzunare, aşa cum am fost sfătuită la un moment dat, alegerea dacă să atace sau nu rămîne doar la instinctul cîinilor. Dar la fel îmi este milă şi de miei, mai ales în preajma Paştelui, îmi este milă şi de cai, de porumbei, de purcei, de viţei, de găini... şi de toate animalele al căror viitor e... în farfurie. Iată că, pînă la urmă, toată această problemă se reduce la instinctul de supravieţuire.

Despre acest subiect se va mai vorbi puţin şi va cădea în uitare, ca multe altele. Pînă va apărea un nou caz "izolat". Pînă va fi sfîşiat un alt copil în civilizaţie sau la marginea acesteia, într-un soi de civilizaţie sălbăticită de nepăsare faţă de oameni, în care nu se poate găsi soluţia unei probleme care, la prima vedere, s-ar zice că n-are decît o rezolvare – aceea de a se ţine cont de om.