Mănăstirea de sub asfalt

Fostul părculeţ din faţa Universităţii, loc căruia până de curând îi spuneam „La coada calului”, a început să se­me­ne din ce în ce mai mult cu un Pom­pei autohton. Mai întâi, la sfârşitul anului trecut, acolo a fost descop­­e­rită o necropolă medievală, un cimitir vechi de câteva sute de ani, în care-şi dormeau somnul de veci aproape 100 de locuitori ai Bucu­reş­tiului de altădată. De curând, din pământul răvăşit al şantierului vii­toarei parcări, arheologii au început să aducă la lumina zilei vestigiile Mănăstirii „Sfântul Sava”, vechi lăcaş monahic, deosebit de important pentru istoria Capitalei.

Ce este acum acolo? Utilaje şi muncitori, care au săvârşit deja faza muncii brute de decopertare a asfaltului modern. Imediat după ce nivelul contemporan, cel de sub picioarele noastre, a rămas în urmă, „aventura” a fost preluată de uneltele fine ale ar­heologilor. Cum arată „Pompeiul” din faţa Universităţii? Ca un labirint de tranşee, unele adânci de câţiva metri, care coboară până la rădăcina unor ziduri groase din cărămidă. Zi­duri care păstrează şi acum urmele unor bolţi şi firide vechi, construite solid, ca să reziste zeci şi sute de ani. Ghid prin acest labirint vechi de seco­le ne-a fost tânărul cercetător Andrei Măgureanu, de la Institutul de Arheo­logie „Vasile Pârvan”.

El  ne-a relatat că, în această fază, săpăturile au adus la lumină atât vestigiile bisericii Mă­năstirii „Sfântul Sava”, cât şi ale altor edificii care făceau parte cândva din vechiul aşezământ monahic. „Până acum am adus la zi cam o treime din bi­serică, de-a lungul ei, de la altar, naos, pronaos, până la naos şi pridvor. Restul este încă îngropat sub trotuarul pe care circulă pietonii şi sub asfaltul bulevardului. Cronologic vorbind, aici a existat, mai întâi, bise­rica veche, construită cândva, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, de un anume Andronache Pârcălabul. Am identificat urme ale ei undeva în zona al­tarului şi a naosului bisericii celei noi.” Biserica lui Andronache a func­ţio­nat până la începutul secolului al XVIII-lea, pe vremea lui Constantin Brân­coveanu. Care a dispus construi­rea unui alt lăcaş, inaugurat în anul 1709. O biserică mai mare şi mai som­ptuoasă, pe măsura voievodului valah căruia până şi sultanii îi spu­neau „Altîn Bey” – „Prinţul de aur”.

Privită în ansamblul ei, cons­truc­ţia Mănăstirii „Sfântul Sava” avea forma unui „U”, cu deschiderea spre vest şi cu biserica în centrul incintei. Două din cele trei laturi „pline” erau oarecum paralele cu traseul actual al Bdului Regina Elisabeta, iar cea de-a treia era perpendiculară pe el. Până acum, în afara porţiunii accesibile a bisericii, săpăturile au mai scos la iveală nişte clădiri vechi, de pe una dintre laturile paralele cu bulevardul, latura mai depărtată. Aripă în care cândva existau nişte clădiri cu ziduri masive suprapuse peste be­ciuri boltite, construite în stilul specific acelor timpuri. Sunt ziduri oarbe, de pe care a căzut până şi tencuiala. Ele mărgineau încăperi de diferite dimensiuni şi care, în lipsa unor obiecte specifice, nu-şi divulgă utilitatea. Putem doar bănui că unele au fost poate chilii ale călugărilor, altele bucătăria mănăstirii ori depozite de tot felul.

Documentele vremii men­ţionează că în acele încăperi ar fi funcţionat şi o tipografie, dar acum nimic nu mai aminteşte de existenţa ei. Săpăturile din ultimul timp le-au oferit arheologilor şi o surpriză rar întâlnită: dintre edificii au ieşit la iveală câteva alei pavate cu bolovani de râu, lucrări „edilitare” care se păstrează extrem de rar. Acestea arată însă atât de bine, încât parcă te şi aştepţi să apară vreun călugăr din alte vremuri, care, boscorodindu-şi în barbă rugăciunile, să calce grijuliu peste pietrele lor rotunjite.

Ce se va întâmpla în viitorul apropiat cu acest „Pompei” bu­cu­reş­tean? Arheologul Gheorghe Mă­nu­cu-Adameşteanu, responsabilul ştiinţific al cercetărilor privitoare la vechiul Bucureşti, ne-a declarat că va susţine în faţa autorităţilor conser­varea vestigiilor bisericii. Este drept că asta va însemna micşorarea par­că­rii, dar este treaba proiectanţilor să modifice soluţia constructivă. El es­timează că săpăturile arheologice vor mai dura în jur de o lună, însă asta va depinde şi de starea timpului.

Universitatea Bucureşti, moştenitoarea Academiei Domneşti
În cele aproape două secole cât a existat, Mănăstirea „Sfântul Sava” a trecut şi prin bune, şi prin rele. Era aici şi a rămas în picioare atunci când Bucureştiul era răvăşit de inundaţiile periodice ale Dâmboviţei, dar şi când a fost devastat de cumplitul cutremur din 1802. Cum tot aici a fost şi în 1813-1814, când „Ciuma lui Caragea” şi-a făcut de cap, secerând mai mult de jumătate din populaţia oraşului. Evenimente teribile, care, deşi nu au dărâmat-o, au măcinat-o puţin câte puţin. Astfel că în anul 1856 autorităţile au decis demolarea vechiului lăcaş brâncovenesc, deja şubrezit, şi integrarea spaţiului ocupat de el într-o nouă concepţie urbanistică. Era pe vremea când vechiul Bucureşti balcanic începea să se retragă încet, încet în paginile cărţilor de istorie şi să lase în locul său „Micul Paris”.

Din păcate, arheologii zilelor noastre nu vor mai avea cum să readucă la lumina zilei partea cea mai apropiată de sufletul culturii româneşti a acestui loc: Academia Domnească. După cum se ştie, tot acolo, şi tot începând cu vremea lui Vodă Brâncoveanu, în chiliile Mănăstirii „Sfântul Sava” a funcţionat această primă instituţie de învăţământ superior, unică în Ţara Românească şi celebră în tot sud-estul Europei. Aceasta se găsea pe cea de-a treia latură a mănăstirii. Acolo s-au aflat biblioteca şi chiliile preschimbate în locuri de învăţătură. Şi tot acolo trebuie să se fi aflat şi sălile de clasă unde a răsunat vocea lui Gheorghe Lazăr, predând, pentru prima dată, în limba română. Dar toate aceste vestigii de suflet nu vor mai revedea niciodată lumina zilei. Prin voinţa istoriei, exact pe locul unde a funcţionat „Academia Domnească”, la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost înălţat demnul său continuator: Universitatea Bucureşti.