Nălucile fosile din Casa Scânteii

Nălucile unor fiinţe din alte vremuri supra­vie­ţu­iesc discret, chiar în inima „Casei Presei Libere”. Ori, da­că vreţi, a „Casei Scânteii”, cum încă îi mai spun foarte mulţi bucureşteni imensului edificiu construit la jumătatea secolului trecut. Iar când vorbim de năluci şi de fosile, nu avem în vedere, aşa cum proba­bil v-aţi putea gândi, la fantomele unor înalţi activişti din aparatul de propagandă al PCR, care ar mai bântui de colo-colo, pe holuri şi prin nenumăratele birouri. Nu, este vorba despre fosile adevărate, vechi de peste o sută de milioane de ani, relicve ale unor vieţitoare ciudate care au trăit în apele unor mări de demult, din vremea când Pământul avea alţi stăpâni: fioroşii dinozauri.

Construită într-o perioadă în care ambiţiosul Ni­co­lae Ceauşescu îşi începea drumul spre vârful ierar­hi­ei de partid, „Casa Scânteii” a fost primul edificiu-em­blemă al regimului comunist abia instaurat în ţara noas­tră. De sorginte sovietică, arhitectura sa era inspi­rată de cea a Universităţii Lomonosov, din Moscova. Construcţia propriu-zisă a „Casei Scânteii” s-a încheiat în 1957, după cinci ani de la punerea pietrei de temelie. Iar atunci când a fost inaugurată, era cea mai impozantă clădire din Bucureştiul acelor vremuri. Dincolo de măreţia lor, zidurile sale masive ascund o realizare inginerească spectaculoasă: proiectanţii şi constructorii au aplicat soluţii tehnice special concepute ca să o protejeze a de efectele de­vastatorare ale unor cutremure puternice.

Soluţii care i-au asigurat o remarcabilă protecţie antiseismică, verificată deja de foarte multe ori. Dar asta nu a fost tot. Statutul de „vitrină” a noului regim po­litic a adus în „Casa Scânteii” materiale de construcţie şi finisaje de o calitate deosebită: holurile sunt pardosite cu marmură fină, elementele decorative din interior sunt cioplite din calcare compacte şi dure, extrase din cele mai renumite cariere de pe la noi. Oriunde
s-ar afla, toate au fost şlefuite atent, până când suprafeţele lor au căpătat un luciu ca de oglin­dă. Ele sunt chiar oglinzile din care ne privesc nălucile venite din alte timpuri, fantome împietrite ale unor vietăţi care au trăit cândva, pe vremea când omul era, încă, doar o ipoteză pe care hazardul legilor Universului aveau să o preschimbe, cândva, în realitate.

Timpul ferecat în piatră
Unde se află toate aceste vestigii străvechi? Dacă ai răbdarea să le cauţi, le găseşti în cele mai neaşteptate locuri. Timp de peste o jumătate de secol, generaţii sucesive de activişti ai aparatului comunist de propagandă, dar şi ziariştii, de atunci şi de acum, au tot urcat şi au coborât, preocupaţi de problemele lor, scările somptuoase din Casa Scânteii. Şi poate că mulţi dintre ei au mângâiat absenţi lustrul balus­tra­de­lor cioplite într-o piatră alb cenuşie care, pe alocuri, irizează o nuanţă vag roşiatică. Iar unii poate că s-au şi mirat de contururile ciudate desenate de umbrele de sub luciul lor impecabil. Umbre întrevăzute pe alocuri chiar şi în medalioanele împodobite în stil comunist, cu stele şi alte simboluri de epocă ori în ancadramentele uşilor sau în ramele cioplite pe post de şeminee, în faţa caloriferelor.

Dar, cu siguranţă că nici unuia nu i-a trecut prin cap că în acele amprente ciudat sunt sigilate relicvele unor vietăţi străvechi. De fapt, ele nici nu seamănă cu fosilele pe care le vedem prin muzee. Şi nici măcar nu sunt obiecte spaţiale obişnuite, în trei dimensiuni. Nu, ele sunt doar nişte contururi plane cu forme diverse. Unele, de culoare albă, par nişte cerculeţe desenate dibaci pe faţa lustruită a pietrei. Altele au chipul unor arce de cerc îngroşate la unul din capete. Pe roca uşor rozalie a unuia dintre stâlpii scării, la etajul şase, apare un contur rotunjit, al cărui interior este ocupat de unul asemănător, dar mai mic. Iar pe marginea „şemineului” amplasat între etajele patru şi cinci apare o foşgăială de forme ciudate care amintesc, vag, de nişte mărunte fiinţe acvatice.

Deosebit de interesante sunt alte câteva contururi care par a fi fost tra­sate de mâna măiastră a unui pictor miniaturist. Pri­vite de la distanţă, acestea din urmă seamănă cu niş­te frunzuliţe ciudate. Examinate cu atenţie se vede însă ceea ce sunt cu adevărat: secţiuni longitudi­na­le prin cochiliile ascuţite ale unor melci care au trăit, cândva, în apele de pe litoralul unei mări acum dis­pă­rute. Ochiul atent şi antrenat de anii lungi de stu­dii ai specialistului le recunoaşte însă dintr-o clipire.

Oceanul pietrificat
Specializat în paleontologia nevertebratrelor, acad. prof. dr Theodor Neagu, de la Universitatea Bucureşti, a avut nevoie doar de câteva fotografii ale unora dintre aceste năluci, pentru a le localiza imediat, în timp şi în spaţiu. „Piatra aceasta cenuşiu deschisă este calcar recifal, numit de specialişti calcar in facies de Stramberg. Ca vârstă, provine din Malm – etajul superior al Jurasicului. Are deci o vechime de circa 120 de milioane de ani”. Poate că la prima vedere ele par nişte pietre ornamentale, atent şlefuite. Dar nu-i aşa: ele conţin pe feţele lor „fotografiile” unor vieţuitoare din alte timpuri. Pe care academicianul Neagu le recunoaşte dintr-o ochire: „Uite, liniile astea semicirculare provin de la nişte bivalve. Adică scoici. Fac parte din familia Pachio­don­te.

Contururile acestea fine, lunguieţe sunt cochilii de gasteropode din familia Nerineidelor, nişte melci acvatici străvechi. Acolo pe latura longitudinală a şemineului s-au păstrat, de asemenea, o mulţime de fosile: bivalve secţionate, nişte corali lamelari, gasteropode spongieri plus nişte Echinide, (arici de mare), dar toate secţionate după cum i-a picat bine meşterului pietrar care le-a tăiat şi le-a şlefuit. Este un eşantion interesant, o secţiunea prin resturile unor fiinţe acvatice care au trăit cândva într-un recif din apele calde ale Mării Tethis.”

Există zeci şi sute de asemenea relicve. Iar existenţa lor preschimbă Casa Scânteii într-un spectacu­los sit paleontologic pe lângă care trecem indiferenţi. La fel de indiferenţi cum călcăm şi peste pardoseala confecţionată din dale cioplite într-o rocă de culoare roşiatică din staţia de metrou Politehnica. Acolo sa­van­ţii au identificat urmele unui alt sit paleontolo­gic străvechi, care conţine un întreg recif de Rudişti, dar şi din alte specii acvatice, relicve la fel de spectaculoa­se, ale unei faune marine care a trăit cândva în Cre­ta­cicul superior, în urmă cu peste 80 de milioane de ani.