Jurnalul de la Estoril (II)

Plaja de la Estoril e subţire şi deloc prietenoasă. Muşcă hapsân din ocean şi se temină brusc în buza căii ferate. Îţi croieşti cu greu cărăruie către apă şi asta sporeşte inconfortul. Te strâmtorează şi-ţi îngustează orizontul, te irită. Mulţimea e pestriţă, figuri neliniştitoare cu duiumul îngroaşă limba de ţărm atlantic. Cred că rasismul s-a întrupat, în definitiv, din teamă.

Din nesiguranţa celui nimerit în preajma altora diferiţi de el. Neputând şi nedorind să accepte diversitatea, rasismul a cultivat ura de rasă, exagerând diferenţa de culoare, de etnie ori de religie. La mijloc trebuie să fi fost şi niscaiva complexe - de inferioritate sau de superioritate -, precum şi un pustiu sufletesc de neînlocuit.

O iau înspre hotel şi mă întind pe gazonul de lângă piscină. Sunt înconjurat iute de o liotă de ruşi, tineri şi gălăgioşi. Sporovăiesc strident, iar cuvintele lor abrazive se ciocnesc în aer, plutesc de colo-colo în grădina paradisiacă, hâţânând atmosfera blajină. Zmee cu cap de zmei. Au acaparat spaţiul în întregime, nu se mai aude nimeni şi nici că le pasă de intimitatea celorlalţi. Au pus stăpânire pe orele noastre, pe auzul nostru, pe văzul nostru şi mă simt iarăşi asuprit de molohul de la Răsărit. Făpturile blonzii sosite taman din patria lui Putin se mişcă dezinvolt, sunt mândre de originea lor slavă şi fac orice ca s-o exibe în public. Nu cunosc discreţia şi decenţa, fiindcă imperiile s-au întemeiat pe indiscreţie şi indecenţă. Pe sânge şi violenţă, pe barbaria cuceritorului. Iar ei se comportă ca atare, nişte cotropitori în slipi şi cu halbele de bere în mână. Vorbele lor duhnesc a gaz şi poloniu şi de aceea mă strâng timid pe prosopul ce-mi găzduieşte pripasul estival.

***
Şed lungit pe pământ, cu braţele şi picioarele răşchirate. Pământul e ud şi mă trage. "Auzi, bă, ai grijă că ieri l-a mai tras pe unul!", îmi răsună în minte cuvintele hâtrului Marin Sorescu. Întâmplarea mi-a povestit-o cândva un alt oltean, Darie Novăceanu. Cică mai mulţi români, cu patalama de intelectuali, au vizitat Londra, şi, de oboseala promenadei, au poposit de-a valma în Hyde Park. Unul s-a tolănit pe iarbă şi de aici atenţionarea soresciană. Din păcate, pământul trage continuu, n-a ostenit neam, cheamă în burta sa mereu şi mereu oameni...

***
Astăzi, la Turnu Măgurele, îl încredinţează glodului pe prietenul de-o viaţă al socrului meu, prăpădit prin 1997. "Băi, Petrică, ia-ţi loc cu verdeaţă lângă mine, să nu fiu singur în viaţa ailaltă, să mai bem câte-o ţuică şi să vorbim despre câte-am trăit împreună!" Iar Petrică l-a ascultat, învecinându-se pe vecie cu Ion Pârvan, ca-n viaţa pământeană, nici o deosebire. Când s-a petrecut, s-a pus problema îngropării lui Petrică în alt oraş, la copii. L-am auzit atunci pe tatăl nevesti-mii suspinând stăruitor, plânsul său răzbea dalele de beton ce-l acoperă şi răzbăteau până la mine. Nu vă mint, chiar l-am auzit, de ce v-aş păcăli? Prea îl aşteptase cogeamitea, prea îşi plănuiseră să facă atâtea şi dincolo! În cele din urmă, Petrică revine acasă, în ţărâna pregătită pretimpuriu, unde era să plece? Cum să se rătăcească printre străinii din Giurgiu, cu cine se mai dădea la trăncăneală băşcălioasă? Ar fi fost un venetic între oasele atâtor bivolari ! De bucurie, socru-meu s-a ferchezuit, şi-a curăţat hainele prăfuite de nepurtare, a umplut ţoiurile cu rachiul de dude şi adastă să-i sosească prietenul de-o viaţă. şi era cât p-aci să-i separe moartea, nenorocita!

Alerg prin oraşul portughez şi urlu în gura mare: "A murit Petrică Vărban, omul acela pirpiriu din Spătăreiul teleormănean, opriţi-vă să-l pomenim o clipă!". Localnicii mă cercetează cu mirare, ca pe un nebun, strâmbă din umeri şi trec în treaba lor. Nu înţeleg o iotă şi n-au auzit de numele rostit de mine. Altminteri, în Peninsula Iberică viaţa îşi deapănă cursul, nu se sinchiseşte de moartea ce-a îndoliat urbea din sudul României. Ce neînsemnaţi suntem! Deşi avem senzaţia că fără noi lumea s-ar clătina şi ar eşua pe promontoriile nimicniciei. Copilării, abia dacă zgâlţâim, cu prăpădirea noastră, un stol de suflete, şi alea întrolocate la priveghi. Nişte fii ai efemerităţii neplânse....
(Va urma)