Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (56)

Eram lângă Sorescu, atunci când el a venit pentru prima oară în public, să ne citească poezia şi a citit-o la cenaclul lui Eugen Barbu. Cenzura a tăiat câteva cuvinte din acest text divin şi iată că finalul urgent al vieţii lui Sorescu, cu toate ofensele pe care i le-au adus diverşi contemporani, dintre care unii l-au omorât, pur şi simplu, nu i-a permis răgazul de-a restabili dreptatea textului său, mai ales în zona versului "şi ai altor ţări româneşti", după înşiruirea "Munţii Moldovei şi ai ţării Bârsei şi ai ţării Vrancei". Ce ţări româneşti îi mai năzăreau lui Sorescu prin versuri atunci şi cu cine se mai băteau românii, în afară de tătari, de huni, de leşi şi turci? Unde or fi dispărut din istorie, la presiunea cenzurii, ruşii? Şi cine scria în cirilică? În aceeaşi şedinţă de cenaclu în care a citit "Trebuiau să poarte un nume", Sorescu a venit şi cu o altă capodoperă, "Ctitorie":

Aşa cum stai,
Dreaptă,
Cu braţele moi
Pe pântecul plin,
Pari o simplă soţie de voievod,
Ţinându-şi ctitoria.

Şi parcă-aud un glas
Venind de dincolo
De dispariţia materiei:

"Noi, Ion şi Ioana,
Cu puterile noastre
Am durat acest sfânt
Copil,
Întru veşnica pomenire
A acestui soare
Şi-a acestui pământ".

Şi aici, ţin minte, textul iniţial nu era "a acestui soare", ci era a "acestui cer şi a acestui pământ". Bătrânul cronicar, ascuns în Sorescu, scria cu mână scheletică toate aceste însemne în piatră. Dar pericolul acestui stil de poezie era chiar frumuseţea lui amăgitoare. Sorescu putea rata, asuprit de propria sa stilistică, substanţa umană. N-a fost să fie aşa. Fostul director al "Studioului de filme de animaţie, Animafilm" a mutat în câmpul literelor sale până şi procedeele animaţiei moderne. Dintr-o dată, viziuni stranii halucinau prin oraşe: "străzile erau înţesate de haine/ care-şi vedeau de treburi,/ pe linia troleibuzelor/ circulau fiare de călcat", spune el într-o viziune, pentru ca toată această glumă vizuală să-şi găsească un final dureros: "Iar eu căutam oamenii,/ ştiam că trebuie să se afle/ fie în buzunarul de la vestă,/ fie în faţa ori în spatele hainelor,/ anexaţi cu o clamă". O lume bolnavă, parcă trecută prin atelierul lui Hieronymus Bosch, apare în "Atavism":

Uitatul pe fereastră a devenit un tic,
Toată lumea se uită pe fereastră.
Citeşte, spală, iubeşte, moare,
Şi din când în când, dă fuga
Şi se uită pe fereastră.

Ce vreţi să vedeţi?
După cine priviţi?
Luaţi-vă gândul, cine a fost de venit, a venit,
Cine a fost de plecat, a plecat,
Ce a fost de trecut prin dreptul vostru, a trecut.

Lăsaţi perdelele,
Trageţi obloanele
Şi mai luaţi-vă o dată tensiunea.

După ce a văzut totul - ploi, războaie,
Soare, cârtiţe, evenimente,
Repetate mereu aidoma,
Omenirea nu cred că mai doreşte serios
Să mai vadă ceva.
Totuşi, uite-o lipită de ferestre,
În ochi cu un gol.

Un elogiu implicit la adresa opoziţiei transpare din această teribilă şi îmbâcsită poemă, "Gura racului":

Când omenirea a ieşit din apă,
Plină de mâl, de alge şi de sare,
Pe ţărmul celălalt urcau,
Suindu-se unul în spinarea celuilalt
Şi alunecând în mare,
Dar săltându-se cu valul următor,
Pe iarbă - racii.

Raci înfiorători, râioşi,
Plini de picioare ca de negi,
Verzi de mătasea broaştei şi roşii,
Turbat de roşii pe pântece.
Oamenii au început să meargă,
Încercând să se acomodeze
cu lumina
Uscată a soarelui,
Alta decât lumina din apă.

Racii au început să alerge
În direcţia opusă,
Bătând tactul cu cataligele lor pe glob,
Ca într-un piept de bărbat doborât.

Într-o zi, primii oameni s-au întâlnit
Cu primii raci,
Fiecare cu al său.
Au fost luaţi la subsuori
Şi târâţi în balta stătută a mării,
Înapoi peste locuri pe unde-au mai fost
(ochii lor şi le amintesc perfect
după lacrimile-n formă de gorgane),
Dar care pentru raci erau într-adevăr
Locuri noi,
Şi ei susţineau, pe drept cuvânt,
Că-i duc înainte.

Abia în apă s-au dezmeticit oamenii,
A avut loc o luptă faţă de toate vieţuitoarele
Şi cei care reuşeau să se desprindă
Din cleştele ruginite de fier
Au ieşit istoviţi pe mal,
Plini de mâl, de alge şi sare.

Respirând adânc, ei pornesc obosiţi înainte,
Dar iată pe ţărmul opus,
Pe furiş, din umbra nămolului planetei,
Apar înfiorători racii,
Pornind în direcţia cealaltă.
În realitate, orice intrare într-un text de Sorescu, fie că e capodoperă, fie că e joc uşor de cuvinte, e o aventură dătătoare de reale satisfacţii. Despre puţini poeţi ai lumii aş putea afirma că sunt interesanţi şi când nu sunt substanţiali şi când rămân la suprafaţa textului.
Într-un poem al său din "Tinereţea lui Don Quijote", carte apărută în 1968, Sorescu nu iartă starturile greşite la care asistă şi scrie "Start":

S-au dat atâtea starturi greşite,
Pistolul fie că n-a pocnit cum trebuie,
Fie că nu s-a auzit,
Şi jucătorii, de nervi, tot întorcându-se la locuri,
S-au luat la bătaie,
Şi-au mânjit trupul cu zgură,
Şi-au rupt picioarele,
Au scos ochii spectatorilor cu nisip.

Pista şi tot stadionul
S-a roşit de multe ori de sânge,
S-au dat atâtea starturi greşite.

Într-o zi, unul
Care dădea startul,
De spaima dezastrului ce trebuia să urmeze,
În loc să împuşte în aer,
S-a împuşcat în cap.

Ca prin minune, toţi alergătorii
Au câştigat întrecerea,
Abia dacă s-a observat
Moartea împuşcatului.

De atunci, a devenit o tradiţie:
Cel care dă startul
Îşi ocheşte tâmpla.

Pistolul care a adus atâtea medalii de aur,
A ajuns acum în mâna mea.
Alergătorii, iată, au şi culcat
Genunchiul stâng pe linia cretei de plecare.
Ochii le-au luat-o înainte spre ţintă,
Le freamătă nările de aşteptare
Ca la caii pursânge.

Nu aşteaptă decât o pocnitură.
Pistolul e în mâna mea.

El ştie legea compensaţiei când notează: "M-am adunat/ din toate izvoarele care s-au pierdut/ înainte de naşterea mea". Citind o mai puţin interesantă carte de "Poezii inedite" sub semnătura lui Sorescu, carte cu care s-a simţit dator unul dintre fraţii săi, deşi unele dintre versurile acelea sunt pur şi simplu nesemnificative, ne putem da seama de profunzimea intuiţiei soresciene privitoare la izvoarele pierdute. Ce mutaţii trebuie să se fi petrecut în conştiinţa critică şi autocritică a tânărului absolvent de şcoală militară, de-a putut el, în zece ani, să treacă de la naivităţile din "Pe un fir" (1956): "Pe un fir de iarbă blând/ A picat un bob de rouă/ Şi-a simţit prin el trecând/ Un fior şi-o vrajă nouă.// Când, ca roua lucitoare / Cade-n sufletul tău dorul,/ Tot asemeni el tresare/ Şi-l cuprinde lin fiorul.// Tot aşa, odinioară,/ M-am înfiorat şi eu,/ Simţind dorul prima oară/ Şi de-atunci sunt trist mereu"... la "Frescă" (1966): "În iad păcătoşii/ Sunt valorificaţi la maximum./ Femeilor li se scot din cap,/ Cu o pensetă,/ Clamele, agrafele, inelele, brăţările,/ Pânzeturile, lenjeria de pat.// După aceea, sunt aruncate/ În clocotul unor cazane,/ Să fie atente la smoală,/ Să nu dea în foc.// Apoi, unele/ Sunt transformate în sufertaşe/ Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari/ Păcatele calde.// Bărbaţii sunt şi ei folosiţi/ La cele mai grele munci,/ Cu excepţia celor foarte păroşi,/ Care sunt torşi din nou/ Şi făcuţi preşuri"?
Diferenţa între doi poeţi! Tonul e sec, realităţile sunt dure. O dimensiune a lirismului sorescian: mână de fier în mănuşă de catifea! Personal, nici nu cred că e vorba de aceeaşi persoană. Rele şi descurajante sunt şi alte vechi texte din 1953, 1954, 1956, despre care nici nu voi vorbi. Rudele ar putea păstra figura poetului aşa cum a lăsat-o el, în cărţile sale, nu concurate de palide şi neinspirate începuturi şi rătăciri ocazionale regrupate, fără ştiinţa poetului, în cărţi care nu pot fi ale lui. Ale lui, cel mare, din conştiinţa naţională.

(Va urma)