Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Apoi, Nicolae Ceauşescu m-a primit. I-am vorbit patetic şi îndurerat despre eroarea care s-ar face prin îndepărtarea acestor intelectuali de partidul care conducea ţara şi în care ei şi erau înscrişi. I-am spus cinstit că regret nu numai pentru ei, ci şi pentru partid şi pentru noi, care suntem membri ai partidului, îndepărtarea unor oameni extraordinari ca Marin Sorescu, Gheorghe Zamfir, Andrei Pleşu, Valeriu Popa, Ion Mânzatu, Ovidiu Maitec şi prigonirea lor.
Nu i-am strigat „Jos partidul!", n-am sărit să-l omor pe Ceauşescu. Am făcut ce-am făcut şi asta las mărturie. I-am cerut, respectuos, ajutorul. N-am mers la Ceauşescu ca să-l înfrunt, ci ca să-l conving. I-am declarat că nu sunt un adept al Meditaţiei Transcendentale şi el, râzând, mi-a spus: „Ştiu, m-am interesat, şi când tovarăşii de la Securitate mi-au raportat că se miră că nu eşti, le-am răspuns că tu nu puteai să te duci acolo decât dacă erai guru". Am obţinut, după acea întâlnire, o schimbare de comportament a autorităţilor faţă de cei mai mulţi dintre cei ciumaţi prin Meditaţia Transcendentală. Sorescu nu a mai fost dat afară de la „Ramuri" şi nici din partid, iar paginile dedicate lui şi rupte din cărţi au fost puse la loc. I-am publicat câteva poezii, la loc de frunte, în revista Flacăra, spre a fi, şi în acest fel, explicit în solidaritatea mea cu el.
Pe Gheorghe Zamfir l-am putut programa, timp de trei ani, la emisiunea mea Radio Cenaclul Flacăra, în ciuda faptului că, în rest, era interzis, iar vinovăţia lui Zamfir sporise şi prin ştirea, dacă n-o fi fost zvon, că tatăl lui Zamfir şi Elena Petrescu ar fi fost prieteni, înainte de război, la Găeşti. Lui Valeriu Popa i-am obţinut întoarcerea de la Giurgiu, unde stătea 14-15 ore pe zi (trimis acolo disciplinar), la Bucureşti. Lui Ion Mânzatu, după un timp, i s-a schimbat încadrarea din socotitor de Cooperativă Agricolă de Producţie în aceea de profesor, pe care o câştigase prin munca şi talentul lui. Lui Nicolae Ceauşescu i-am făcut binele de a-i da o nouă credibilitate, prin iertările la care a consimţit. Mie mi-am făcut binele, care poate reieşi din aceste pagini ale dosarului meu de Securitate pe care le-am putut găsi în fugă, spre a sublinia adevărul implicării mele în „Bătălia pentru România", prin apărarea unor valori ale ei.
*
În ciuda informaţiilor liniştitoare din acest dosar (citat în Anexa 10), informaţii cum că Sorescu ar fi calm şi împăcat, situaţia Titanului din Bulzeşti era gravă. Această nenorocire care se abătuse asupra lui şi alte câteva care aveau să vină (inclusiv campania unor veleitari de la „Ramuri", care voiau să-i ia din mâini revista şi au semnat împreună un protest contra lui, ca şi campania împotriva sa, ca ministru, după 1992, iniţiată şi dusă de ziarul Adevărul) l-au lovit pe Marin Sorescu în organele sale vitale atât de fragile.
Aş aminti aici povestea marelui pod, a celui mai mare pod din Viena, care s-a prăbuşit într-o dimineaţă, fără ca pe el să se găsească, în momentul căderii, vreo greutate specială, în afara unui automobil fără semnificaţie. De ce a căzut acel pod? Din motivul din care s-a prăbuşit într-o zi Marin Sorescu: se adunaseră în el toate rănile, toate agresiunile, toate persecuţiile, toate nedreptăţile. Un prost superficial ar fi putut considera moartea lui Marin Sorescu ca nemotivată. Scriitorul ajunsese la cea mai mare notorietate şi la o reală seninătate creatoare. Trec sub tăcere numele celor care l-au atacat când era bolnav şi i-au grăbit, la nivel de zile, moartea. Reafirm doar că toate cele care i s-au întâmplat lui Marin Sorescu în viaţă l-au costat moartea.
Întârziam în ţară în acea primăvară transcendentală a anului 1982. Sorescu nu mai avea răbdare şi nici linişte. Văzuse din nou că-l iubesc şi-l apăr. Avea încredere în mine. Se temea de telefon şi venea direct la mine în curte, să vadă dacă m-am întors. Câteva zile la rând, ore în şir, se plimba de colo-colo, vegheat de vajnica lui soţie, Virginia, şi, ca în Bacovia, „începuse să vorbească singur". Zicea, din când în când, „căcat". El era în genere un om curat şi grijuliu cu ce spunea. Acum se uita în gol şi nu putea să nu definească un anumit aspect de care se izbea cu acest urât şi nenuanţat cuvânt, „căcat".
Când am ajuns la Bucureşti, aşa cum am mai spus, Nicolae Ceauşescu a hotărât că mă primeşte. M-am dus cu toată problema transcendentalilor. I-am vorbit extraordinar despre Gheorghe Zamfir şi despre Ion Mânzatu, despre Valeriu Popa şi despre Andrei Pleşu, despre Ovidiu Maitec şi, mai ales, despre „cel mai mare dintre noi", Marin Sorescu. I-am reamintit că politica partidului faţă de scriitori ne-a adus în jurul secretarului general prin libertatea pe care ne-a dat-o. I-am spus, cu durere, că nu-şi poate lega numele de interzicerea lui Gheorghe Zamfir şi a lui Marin Sorescu, artişti de geniu. Şi i-am reamintit de marele cântăreţ care e Nicolae Florei şi care şi el era interzis. I-am sugerat că sunt forţe interesate să despartă pe preşedintele ţării de valorile spirituale ale ţării.
Fără a-l convinge că Meditaţia Transcendentală ar fi fost altceva decât o oficină de spionaj, Nicolae Ceauşescu mi-a aprobat atunci să-i pot programa în spectacolele mele de pe stadioane şi de la Radio România pe Gheorghe Zamfir şi pe Marin Sorescu, pe Nicolae Florei şi să-i public în Flacăra pe Ion Mânzatu, pe Andrei Pleşu şi pe Marin Sorescu. Mai mult decât atât, jenat de felul în care fusese scos Marin din cărţile de şcoală, ale căror file care îl cuprindeau fuseseră rupte, Ceauşescu nu s-a opus reintroducerii lui Sorescu în cărţile de şcoală. Misiunea mea de pacificator şi apărător al valorilor devenea mai uşoară, dar fusese foarte grea, atât timp cât pe cont propriu pledasem public pentru Sorescu, Valeriu Popa, Mânzatu.
Acum, când toate aceste fapte s-au deshidratat şi au devenit istorie, parcă mă biruie o întrebare dominantă: ce ar fi fost viaţa noastră fără toate mizeriile, necazurile şi provocările care au însoţit-o? Da, fiecare gest în favoarea adevărului ne-a costat viaţa. Dar ce viaţă e aceea care nu se dedică, măcar într-o perioadă a ei, adevărului?
(Va urma)
