Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marca emblematică a actualei guvernări este prăpastia. Înainte de a face pasul greşit şi a cădea în prăpastie ştii cine eşti, ce e viaţa şi cum ţi-o ordonezi. O dată ce cazi în prăpastie te stăpâneşte o absolută dezordine. La fundul prăpastiei s-ar putea să fie lipsirea definitivă de ordine şi dezordine. Neantul. În politica de guvernare a ultimilor doi ani, ea este diferenţa între cuvinte şi fapte, între demagogia arogantă şi realitatea ameninţătoare, între anunţatele asumări a răspunderii şi iresponsabilitatea actelor concrete de guvernare. Şi totuşi, guvernul propriu-zis, în existenţa lui pentru sine, nu pare o adunătură dezordonată, ci mai degrabă o conspiraţie. Nu a unor convingeri şi scopuri nobile, ci a unor interese, nu a celor publice, evident, ci a celor private, nu ale celor mulţi, evident, ci ale lor, personale. Dezordinea acumulată de guvernare e o lipsă de logică ce are logică.Cum a ajuns România un fel de laborator de experimente ale noilor politici financiar-economice care sfârşesc – cel mai des – în politici antisociale? Cum a ajuns România o ţară în care o majoritate a cetăţenilor capabili de muncă ar dori să o părăsească? Strategiile susţinute cu argumente sofisticate ale celor care propovăduiau acum doi ani necesitatea suferinţelor pentru corectarea unor dezechilibre au sfârşit cum se vede într-un mare eşec. Împrumuturile de stat, de la FMI şi bănci private, nu au adus vreo îmbunătăţire a stării economice. N-avem nici creştere economică, nici vreo direcţie de dezvoltare a economiei naţionale în derulare. Avem o prăbuşire a investiţiilor străine directe în economia României. Creditarea economiei a rămas extrem de redusă, zecile de mii de falimente ale întreprinderilor autohtone constituind o dramatică mărturie. Politica monetaristă asociată strâns aceloraşi politici de mari împrumuturi, care anunţa o inflaţie de 3,5% pentru 2010, sfârşeşte într-un nemilos rezultat real de 8%. În schimb, spre exemplu, profitul net la 1 leu încasat de cel mai mare distribuitor de combustibil a crescut în aceiaşi doi ani de la 6 bani la 26 de bani, fără ca vreuna dintre instituţiile abilitate ale statului să intervină atât în interesul consumatorilor, cât şi al economiei. Aşa-zisele politici de austeritate, în care ca şi alţii eu n-am crezut pentru că nu propuneau redresare, ci doar retezare, se voiau cu un maximum de plauzibilitate şi un minimum de daune. A fost exact pe dos.
Spre deosebire de minciuni, adevărul cere dovezi care să-l susţină. Fiindcă toate dovezile, adică rezultatele înregistrate efectiv acum, sunt contrare obiectivelor măsurilor economico-financiare adoptate, am putea spune că declaraţiile de strategie pentru combaterea crizei au fost minciuni. Asemenea minciuni nu reduc, ci dimpotrivă amplifică incredibil de mult dificultăţile inerente în încercarea de a stabili opţiuni viabile de politică naţională într-un context foarte dificil. Din nefericire, vechiul adagiu roman se confirmă tot la noi: "Nimic nu reuşeşte mai bine decât eşecul".
Înainte de declanşarea războiului din Irak, preşedintele american George W. Bush avea convingerea că Saddam Hussein poseda arme de distrugere în masă (ADM). Însă, Hans Blix, inspectorul-şef al ONU pentru armament, punea întrebarea: "Putem fi 100% siguri de existenţa ADM şi să avem cunoştinţă 0% despre unde se află?". În recenta sa carte de memorii "Decision Points", G.W. Bush se scuză scriind: "Nimeni nu minţea. Cu toţii greşeam". La întrebarea mea parafrazată: "Poate fi puterea actuală 100% sigură că duce o politică corectă şi să avem 0% dovezi că e corectă?". Răspunsul dumnealor cândva ar putea fi: "Nimeni nu greşea. Cu toţii minţeam". Vorba lui Goethe: "Putem comite greşeli, dar nu să le construim".
