Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Capitalism şi economie de piaţă, cuvinte magice care, fără să prea ştim ce înseamnă, şi-au făcut loc pe buzele şi în minţile noastre încă din primele săptămâni ale anului 1990. Iar în lunile care au urmat, fiecare a intrat în "afaceri" după cum l-au dus mintea şi banii disponibili.
Primul pas, cel care ne-a deschis drumul spre originalul capitalism autohton, a fost liberalizarea regimului paşapoartelor care ne-a adus mult râvnita "libertate de circulaţie". Iar odată cu ea s-a declanşat "Marea tropăială", prima formă a economiei noastre "de piaţă".
În 1990, banala întrebarea "Ce mai faci?" primea cam acelaşi răspuns: "Tropăi, tocmai m-am întors de afară". Semn că înainte chiar de apariţia vreunei baze legale începusem să intrăm, abrupt, în ceea ce noi consideram a fi capitalismul. Atunci, primii care au luat cu asalt punctele de frontieră au fost ţiganii. Unde plecau? "La prăduială, nene!". Iar în vara acelui an, câţiva au ajuns în Austria, unde se spune că ar fi halit nişte lebede vieneze. Adevărată sau nu, povestea acelei "prăduieli" de pomină i-a urmărit, ani la rând, pe ţiganii plecaţi prin lume. Pe cei care nu aveau "gena migratorului" în sânge, paşaportul i-a preschimbat, în scurt timp, în nişte mici negustori care "tropăiau" de colo colo, vânzând şi cumpărând pentru a revinde acasă, tot soiul de mărfuri.
Costel Tomescu, "nea Tomelu" cum îl alintă prietenii, a parcurs aproape toate fazele de început ale "economiei de piaţă". Acum, are 70 de ani şi s-a retras de mult timp din "afaceri". Dar încă se mândreşte cu vremea când era "capitalist".
"Atunci, în '90 am făcut de toate. Mai întâi am tropăit. Dar am tropăit "mecanizat": aveam o Dacie, veche de vreo zece ani, care m-a dus peste tot: în Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria şi din Turcia până în Germania. Am vândut şi am cumpărat de toate. În Bulgaria am dus peste o mie de pahare dintr-alea mici din sticlă groasă. Aici costau un leu jumate iar acolo le vindeam cu două la o leva. Cu banii de pe ele cumpăram şampoane şi alune, pe care le vindeam acasă. La un circuit dintr-ăsta, pentru fiecare sută de lei băgată, scoteam patru sute".
Dar "piaţa" cea mai frecventată a fost, de departe, Turcia, devenită pentru câţiva ani un fel de Mecca a micilor negustori din fostele ţări comuniste. Un "vad" bun, pe unde a umblat şi "nea Tomelu". "Bineînţeles că am fost şi în Turcia. La început mergeau rulmenţii. Habar n-am ce făceau turcaleţii cu ei dar, până prin vară, au cumpărat ca disperaţii. Aici îi luam la kilogram de la diverşi indivizi care-i furau de prin fabrici, iar acolo îi vindeam chiar şi cu cinci dolari bucata. Într-un timp voiau termometre. M-am prins rapid că de fapt, pe ei îi interesa mercurul din ele. Nu ştiu la ce le trebuia. S-au mai prins şi alţii de asta şi au încercat să aducă mercur, furat de pe cine ştie unde. Ghinion!
Asta era considerat substanţă toxică şi avea regim special. Vreo câţiva au şi fost arestaţi din cauza lui. De fapt, la început, turcii cumpărau cam orice. Plăteau cu dolari iar cu "verdeaţa" cumpăram, tot de la ei, blugi: dacă luai câteva perechi costau patru-cinci dolari. Dar dacă luai o sută, îi scoteai şi la doi dolari. Apoi a venit moda compleurilor de damă din mătase. Erau cam urâţele dar doamnele noastre se dădeau în vânt după ele. Când turcii s-au săturat de rulmenţi, am dus bormaşini. Bune şi alea, le vindeam tot pe dolari şi înmulţeam banu' de aproape trei ori. Ei, uneori îţi mai luai şi câte o ţeapă. Odată se zvonea că în bazarul de lângă Moscheea Bajazet se caută pânze de bomfaier şi macrame, aţă dintr-aia de croşetat. M-am dus până acolo cu vreo două sute de pânze şi cu vreo cinci kile de aţă.
Canci! M-am întors cu toate acasă. Altă dată s-a auzit că are căutare ceaiul ăla chinezesc de iasomie. Aici era vreo trei lei cutia, dar se zicea că acolo se dă cu un dolar. M-am dus ca nărodu' cu două sute de cutii. Abia dacă am dat vreo două, trei. Cu restul m-am întors acasă şi un an întreg, eu şi ai mei am băut doar ceaiul ăla, de ziceam că o să-mi crească iasomie pe chelie. Dar, puse una peste alta, drumurile în Turcia au fost mereu rentabile".
"Tropăiala" l-a adus însă odată pe nea Tomelu într-o situaţie de-a dreptul sinistră. "Prin vară m-au angajat o pereche de bătrâni de peste 80 de ani, să-i plimb în Germania, în vizită la copii. Eu trebuia să-i duc şi să-i aduc înapoi şi, timp de o săptămână, să fiu şoferul lor pe acolo. Îmi asigurau cazarea şi masa, plus o mie de mărci. Cum să nu mă duc? Toate bune şi frumoase până la întoarcere. Eram aproape de graniţă când l-am auzit pe moş că începe să horcăie. S-a apucat cu mâna de inimă, hâr, hâr ... şi gata, a dat ochii peste cap.
Abia atunci mi-a spus nevastă-sa că omul ei era cardiac. Probabil că a făcut un infarct, asta este, n-a mai avut zile! Ce drac să facem? Eu i-am zis: "Doamnă, mergem la poliţia de aici, anunţăm decesul şi după aia te descurci dumneata să-l duci acasă. Uite, eu îţi dau jumătate din bani înapoi şi plec să-mi văd de ale mele. Săraca a început să plângă, că să nu o las pe acolo, că nu se descurcă, nici bani să-l aducă după aia în ţară n-are deajuns, ce mai, femeie necăjită şi speriată. Ce să fac, m-am sucit, m-am gândit şi am găsit soluţia. Aveam la mine o sticlă de ţuică, de-aia care pute de trăsneşte. L-am proptit pe moş pe bancheta din spate, i-am turnat pe gât un pic de basamac şi am tăiat-o spre vamă.
Nu aveam marfă aşa că nu ne-au prea controlat. Am arătat paşaportul omului şi le-am făcut semn că-i beat criţă, ăia au simţit damful de trăscău şi ne-au lăsat repede să trecem. Nu vrei să ştii cum am şofat cu mortul în cârcă. În câteva ore eram acasă, unde femeia s-a descurcat şi singură. Mi-a mai dat 500 de mărci şi nu mai ştia cum să-mi mulţumească că n-am lăsat-o printre străini".
Marfa adusă din străinătate trebuia vândută. O variantă era să o plasezi în "talciocurile" care se redeschiseseră. Dar asta dura mult şi banii investiţi erau recuperaţi cu greu. Nea' Tomelu a recurs la variante mai eficiente. "Cu timpul n-am mai dus marfă de aici că nu mai renta. Îmi făcusem un capital de vreo cinci mii de dolari. Mă duceam la turci, umpleam Dacia cu câteva sute de perechi de blugi, dădeam şpaga cuvenită la vamă şi veneam acasă. La început îi băgam în consignaţii, că ieşiseră astea ca ciupercile după ploaie. Cred că erau câteva sute doar în Bucureşti. Dar, de pe la un timp încolo m-am săturat să le tot dau ălora comision de vânzare. Aşa că mi-am făcut SRL şi mi-am deschis şi eu una.
Actele erau pe numele lui taică-meu care conducea afacerea împreună cu nevastă-mea. Să-l fi văzut pe ăl bătrân cum se umfla în pene când îi ziceam «Patroane». Eu aduceam marfa, ei o vindeau, dădeam şi ceva taxe din ce i se cuvenea statului. Gata, eram capitalist sadea! Ce să spun, atunci am făcut bani frumoşi. Dar n-am fost prost să-i cheltui aiurea. Prin ‘92 am cumpărat patru apartamente, pe care le-am închiriat. Şi de atunci câştig de pe urma lor suficient cât să nu simţim criza asta despre care se tot vorbeşte". De fapt, în 1990, consignaţiile erau cea mai înaltă formă a economiei de piaţă la care putea să viseze un om obişnuit. Care, alături de gogoşerii şi de micile magazine de la colţul străzii, au prosperat câtva timp.
Apoi, în anii care au urmat, toate aceste forme incipiente de "capitalism" au început să dispară. Sutele de consignaţii s-au închis rând pe rând. Micile magazine au fost înghiţite de "Marketuri" şi mai apoi de "Hipermarketuri". Iar gogoşeriile au pierdut cursa cu "şaormăriile". Iar cei care "tropăiseră" prin Europa s-au preschimbat în "căpşunari" care, peste doar câţiva ani, aveau să reechilibreze balanţa financiară a ţării cu miliardele trimise din "neagra străinătate".
