Să ne cunoaştem scriitorii: Constanţa Buzea

Când debuta, în 1963, cu placheta De pe pământ, Constanţa Buzea îşi contura deja un profil liric distinct, ale cărui linii esenţiale nu vor cunoaşte spectaculoase de­plasări în timp. O frumoasă consecvenţă cu sine, probă a coerenţei viziunii şi a conservării unei ţinute etice demne, reiese din întreg scri­sul său.

La ritmul naturii

Când debuta, în 1963, cu placheta De pe pământ, Constanţa Buzea îşi contura deja un profil liric distinct, ale cărui linii esenţiale nu vor cunoaşte spectaculoase de­plasări în timp. O frumoasă consecvenţă cu sine, probă a coerenţei viziunii şi a conservării unei ţinute etice demne, reiese din întreg scri­sul său. Acesta s-a menţinut constant “la ritmul naturii”, cum spune un titlu de volum reprezentativ, din 1966: adică a ilustrat un soi de creştere organică reînnoită ciclic, înregistrând cu o superioară se­ninătate până şi momentele su­fleteşti tensionate. Poezie prin excelenţă a iubirii, de la cele dintâi în­mu­guriri ale sentimentului la ma­tura dragoste maternă, apoi la fră­mântările femeii trădate ori de­cepţionate de mai târziu, lirica ei s-a exprimat mereu în regimul discreţiei, al unui soi de pudoare fundamentală a fiinţei supuse sorţii ori revoltată cu măsură contra seismelor ei. Una dinre ipostazele ma­jore ale eului a putut fi apropiată, astfel, de figura mitologică a Pe­ne­lopei aşteptând cu o răbdare în­crezătoare, în Ithaca ei domestică, întoarcerea din “aventură” a băr­batului călător printre evenimente. Este o lirică autentic feminină, fără nici o notă peiorativă în această caracterizare, căci derapajele “ro­man­ţioase” şi minorele strategii ale discursului definit convenţional ca atare sunt absente.

Solidar de la început cu universul natural – “lumea de plante vi­sând şi vibrând sub polen” – ima­ginarul său a rămas marcat până în straturile de adâncime de un “sfânt sentiment al trecerii şi al căderii”, presupunând acea înfiorare ceremonială în faţa tainelor lumii şi tremurul elegiac cu care e întâm­pinată orice conştientizare a des­trămării făpturii şi a armoniei ei cu exteriorul. Cărţi precum “Norii” (1968), “Agonice şi Coline” (1970), ilus­trative pentru această etapă mai descumpănită a existenţei, cu momente de inerţie, de alterare a echilibrului lăuntric sau chiar de pierdere a iubirii, accentuează timbrul elegiac al unei poezii ce devine un “ritual egal cu moartea”, când viaţa femeii se simte “goală de soartă”.

Asemenea stări sufleteşti mai încordate sau dezorientate îşi găsesc supape eliberatoare în atent şlefuitele sonete din “Sala nervilor” (1971), unde “sufletul cu impulsuri muzicante” se confesează cu o detaşare ca şi ascetică, pentru a cunoaşte recrudescenţe ale dramatismului în culegerile următoare, din anii 1973-1988, precum “Răsad de spini”, “Ape cu plute”, “Limanul orei”, “Cină bogată în viscol”, “Pietre sălbatice”, într-o expresie de remarcabilă concentrare. Lirica mai recentă a Constanţei Buzea, de exemplu, din “Pelerinaj” (1997), capătă puternice accente de religiozitate – o “rugăciune de seară” deloc ostentativă, ce a putut fi apropiată mai degrabă de “franciscanismul dulce, suav şi blând al poetului din Assisi” (N. Manolescu). Versul câştigă în simplitate, păs­trându-şi nota de ritual, ca într-un pelerinaj al cuvintelor către locul unor ultime iniţieri.

CV

Constanţa Buzea s-a născut în anul 1941 la Bucureşti. A urmat Facultatea de Limba şi Literatura română din Bucureşti (1963-1969). Redactor la revistele Amfiteatru, Viaţa studenţească (din 1973) şi România literară (din 1990). În afară de volumele menţio­nate, a mai publicat: “Leac pentru îngeri” (1972), “Poeme” (1977), “Umbră pentru cer” (1981), “Planta memoria” (1985), “Cheia închisă” (1987),

“Ultima Thule” (1990), precum şi câteva apreciate cărţi pentru copii. Premiată de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor. Premiul Naţional “Mihai Eminescu”, în 2001.

“N-aş fi putut spera, copac al vieţii,/ să-mi duci verdele crud din primăvară/ pulberi şi flori ce tandre adiară/ spre alt final decât cel al blândeţii// blând tu în tot şi-n fiecare frunză/ duios ca pasărea ce vrea să moară/ de ea văzut în ultima ei oară/ miraculoasă masă-ntinsă-strânsă/ graal luminos la cina cea de ceară// vizibil în priveliştea ascunsă/ din care păsări nasc şi pururi zboară// oricând acum mereu odinioară/ ia-mi din destin această mască plânsă/ să fiu rănită şi să nu mă doară”

Cină bogată în viscol

• Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România