Ape adânci şi muzică de Bach...

Hortensia Papadat-Bengescu a creat o ideologie feminină
Prozatoare şi autoare dramatică, Hortensia Papadat-Bengescu este o voce care s-a impus în prima jumătate a secolului al XX-lea. A avut norocul să fie apreciată şi încurajată de Garabet Ibrăileanu şi de a fi o apropiată a revistei Viaţa Ro­mâ­neas­că, iar mai târziu să se integreze Cenaclului "Sburătorul". Aprecieri­le favorabile ale lui Eugen Lovinescu (autoritatea critică ce i-a orientat şi marcat creaţia literară) şi sentimentul apartenenţei au determinat-o pe autoare să spună: "Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării nu cunosc nici preţul unei ambianţe".

Născută într-o familie de intelectuali - tatăl ofiţer, mama profesoară, Hortensia Bengescu a fost atrasă încă din copilărie de muzică şi literatură. A dorit să-şi continue studiile superioare la Paris. Mentalităţile timpului şi aspiraţiile diferite ale mamei sale - excesiv de protectoare - au obligat-o să renunţe la visele pariziene. Bref, se căsătoreşte cu mult mai vârstnicul magistrat N. Papadat, cu care nu ajunge la o împlinire afectivă, nici la comunicarea intelectuală dorită. Au avut cinci copii, pe care i-au crescut în oraşe de provincie, acolo unde magistratul îşi exercita funcţia. A trăit cu mâhnire sentimentul dezolant de însingurare şi captivitate, în timp ce tânjea după mediul pentru care se simţea făcută, un spaţiu cultural, cu reviste şi cenacluri literare.

Nevoia sa de a se exprima era vi­ta­lă, ca formă de supravieţuire într-o căs­nicie cu un soţ care nu îi îm­păr­tă­şea preocupările intelectuale. Do­rin­ţa sa de confesiune s-a exprimat întâi în consistente şi lirice epistole către o prietenă scriitoare, Constanţa Ma­rino, care o şi încurajează să încerce scrisul literar. Mai târziu, a întreţinut un dialog epistolar constant, timp de nouă ani, cu mentorul său, Garabet Ibrăileanu. O parte a acestor scrisori deplângeau lipsa de timp pentru scris, pricinuită de treburile gospodăreşti şi obligaţiile materne şi aspiraţia sa de a trăi într-o atmosferă artistică, propice creaţiei. Scrisul ca formă de autocunoaştere şi terapie...

"Autobiografia mea literară cu cea personală se confundă inextricabil", avea să mărturisească Hortensia Papadat-Bengescu. A debutat în vo­lum, de-abia în 1919, cu proze scurte intitulate "Ape adânci", apa­riţie editorială remarcată şi anali­za­tă de însuşi Tudor Vianu în "Sbu­ră­to­rul": "Dna Papadat-Bengescu a creat o ideologie feminină. (...) Există o logică a instinctului, există una a pasiunii. Bănuim un determinism al furtunii, închipuim o cauzalitate a va­lului. (...) Fărâmele neînsemnate ale existenţei capătă un înţeles; absurdul se motivează. E o expediţie proprie sufletului modern".

Hortensia Papadat-Bengescu este autoarea unor romane inconfundabile, a unor lumi în care se mişcă personaje stranii, chinuite de nevroze şi obsesii. Întâmplările contează doar în măsura în care au impact asupra sensibilităţii. În schiţa "Viziune" înfăţişează consecinţele definitive ale unei simple atingeri: "La încrucişarea unui drum, unul lângă altul trecuseră de abia atingându-şi mâna, şi a ei rămăsese arsă".

Creaţia sa conţine două etape. Prima este lirică, confesivă, exprimată în romane ca "Ape adânci", "Sfinxul", "Romanţă provincială", "Desenuri tragice", iar cea de-a doua devine obiectivă, construcţie narativă, frescă a epocii, de o mare bogăţie şi consistenţă interioară, aşa cum se vede în ciclul Hallipilor sau "Logodnicul". Regretata scriitoare Maria Luiza Cristescu, în cartea sa, "Hortensia Papadat- Bengescu - portret de romancier", spune că autoarea a pornit în traseul său literar cu teme divulgate prin confesiune deghizată, pentru ca apoi să le facă evidente în construcţii epice consistente: "Evident, orice mare scriitor are cu sine, de la naşterea primei opere, tot ce va urma, îmbogăţind, dezvoltând sau negând. Este mai rar cazul unui autor care să expună de la început viitoarele obsesii fundamentale, cele pe care le va exprima prin procedee cu totul deosebite de primele, originale".

Reprezentativă pentru ro­man­ci­e­ra interbelică rămâne seria ro­ma­ne­lor care au în centrul acţiunii familia Hallipa şi apropiaţii acesteia. Este vorba despre "Fecioare des­ple­tite", "Concert din muzică de Bach", "Drumul ascuns" şi "Rădăcini". "Concert din muzică de Bach" a fost conside­ra­tă capodopera autoarei. Romanul în­­făţişează o amplă diversitate de ti­po­logii umane şi straturi sociale. Prin­ţul Maxenţiu, degenerat de boa­lă, este căsătorit cu Ada Razu, o fe­me­ie care vrea să parvină şi care este atra­să irezistibil de farmecul lui Lică Tru­ba­durul. Buna Lina este că­să­torită cu profesorul Rim şi are un co­pil nelegitim din relaţia sa mai veche cu Lică Trubadurul, o fată stângace şi urâtă, pe nume Sia. Personajele au biografii duble, au un trecut din care strigă poveşti tăinuite. "Doctorul Rim, ca şi atâţia, avea un trup su­fle­tesc care contrazicea pe ce­lă­lalt."

Ro­ma­nul este o cronică de fami­lie care pre­zintă suferinţele fizice şi morale ale actanţilor, contorsionarea su­fle­te­lor bolnave de păcate, dar şi snobismul, încercările de parvenire, non­şa­lanţa trucată din saloanele burgheziei. Întâmplările (convergente până la urmă) se petrec ca pe scenă, iar scena înfăţişează un mare salon burghez, în care gesturile trebuie cântărite, iar atitudinea este, de obicei, ceremonioasă. Elena Dră­gă­nes­cu Hallipa este cea care doreşte să ofere apropiaţilor un concert din muzică de Bach. Din veleităţi snoabe sau nu, demersul ei este sincer şi induce celor din jur o tensiune a aşteptării. Când în sfârşit se întâmplă, magia, vraja, mirajul sunt absolute: "Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Portativul era un amfiteatru feeric pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor...".

Privite din afară, so­no­ri­tă­ţile şi luminile au o forţă de se­duc­ţie irezistibilă. Cei care aspiră, cei care tânjesc să pătrundă în această lume, privesc spre spaţiul familiei Hallipa umiliţi, resemnaţi şi spintecaţi de ideea unei lumi mirifice.