x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale "Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă"

"Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă"

de Clara Margineanu    |    18 Oct 2010   •   00:00
"Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă"

Miercuri, 20 octombrie, apar, reunite într-un singur volum, cele mai cunoscute piese de teatru scrise de Camil Petrescu.



Rămas orfan de ambii părinţi încă din fragedă copilărie, Camil Petrescu (n. 1894) a fost crescut de o servitoare într-o mahala de la marginea Bucureştiului. Acest destin tragic i-a declanşat pentru întreg parcursul vieţii un puternic complex afectiv şi social, pe care însă l-a transformat în îndârjirea de a fi, de a deveni, de a se afirma în lumea literară. Ştia că nu are nici un sprijin concret, că era descoperit, fără vreo protecţie în ceea ce urma să fie viaţa sa, de aceea a muncit din greu pentru a se întreţine, a se instrui şi în final a-şi impune numele şi prezenţa în cultura română. A reuşit şi a devenit unul dintre cei mai autentici şi mai profunzi scriitori din perioada interbe­lică.

După ce a absolvit "Facultatea de litere şi filozofie" din Bucureşti, a hotărât să plece pe front, ca voluntar. Războiul a constituit pentru Camil Petrescu un alt traumatism grav, întrucât a fost rănit şi şi-a pierdut parţial auzul, întâmplare nefericită, care i-a adâncit complexul izolării şi al însingurării.

A fost profesor la Timişoara, a fost membru al cenaclului "Sburătorul", în revista căruia şi-a publicat primele poezii. În eseul "Noocraţia necesară", reluând o idee a lui Platon, susţine vehement necesitatea şi importanţa intelectualilor în viaţa cetăţii. A fost extrem de activ în gazetărie, a editat revistele Săptămâna muncii intelectuale, Cetatea literară şi a fost, cu intermitenţe, redactor al Revistei Fundaţiilor Regale. O parte dintre articolele şi studiile sale despre poezie, proză şi teatru au fost adunate în culegerea "Teze şi antiteze" (1936). Atitudinea sa directă, tranşantă şi adesea intolerantă i-au adus deopotrivă prietenii, adeziuni, dar şi contestări şi antipatii sincere. Din cauza lipsei de înţelegere şi a prejudecăţilor contemporanilor săi, s-a simţit din ce în ce mai singur şi a renunţat pentru o vreme la literatură, aprofundând filosofia. A fost directorul Teatrului Naţional şi a revenit la preocupările literare după 1944.

G. Călinescu i-a acordat un loc privilegiat în "Istoria literaturii române de la origini până în prezent" din 1941. "Romanele «Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război» şi «Patul lui Procust», piesele de teatru «Suflete tari», «Jocul Ielelor», «Mitică Popescu», «Mioara», «Act ve­neţian», «Danton», pledoaria de lungă durată pentru proustianism şi mărirea gradului de autenticitate a prozei, contribuţiile la dezvoltarea esteticii teatrului, eseurile filosofice l-au impus, în perioada interbelică, în conştiinţa publicului, chiar dacă ra­dicalismul lui binecunoscut a provocat numeroase polemici." (Alex. Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane")

În complexitatea sa, opera camilpetresciană are câteva linii de forţă constante: obsesia, căutarea iluzorie a absolutului, confruntarea directă cu destinul, respingerea calofiliei, spiritul polemic. Camil Petrescu a văzut idei şi, de asemenea, a înţeles: "Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă".

Dramaturg, cronicar dramatic, teoretician şi regizor, Camil Petrescu a fost un om de teatru desăvârşit. Teza sa de doctorat din 1937 s-a intitulat "Modalitatea estetică a teatrului". Piesele sale de teatru sunt investigaţii psihologice, personajele sale sunt torturate, pe lângă obsesia absolutului, şi de certitudinea inexistenţei sale concrete. Eroii trăiesc în lumea propriilor idei, trăiesc drame de conştiinţă, fiind predispuşi unor vieţi ideal-raţionale. Autorul inserează în piesele sale de teatru preţioase indicaţii de regie, note pentru actori şi regizori, convins fiind că acest lucru face parte din responsabilitatea dramaturgului. Ştia că orice greşeală de gest, privire sau intonaţie poate mo­difica sau chiar mutila piesa. Un anumit pesonaj "dă mâna savant", altul devine deodată "de o stranie frumuseţe". În "Act veneţian", Pietro rosteşte o replică "înfiorat, cu ochii în lacrimi", iar Alta vorbeşte "cu faţa descompusă ca o mască, cu braţele în jos, arătându-i ce sacrificiu a făcut". G. Călinescu scrie în "Istoria..." sa: "Fiind un autor cu verbul pripit, exaltat, deşi fără ieşiri catastrofale, dramaturgul izbuteşte (...) să cadă din când în când peste scene de un mare patetic, care, indiferent dacă dramele sunt sau nu prezentabile, dau satisfacţie instinctului nostru liric".

În "Suflete tari" (1922), bibliotecarul Andrei Pietraru vrea cu obstinaţie să o cucerească pe Ioana, până la o dată precisă, altminteri se si­nucide. Ioana, pe care Andrei o iubeşte sincer, este fiica lui Matei Boiu, care îl dispreţuieşte distant, la fel de sincer, pe Andrei, din cauza originii lui plebee. "Domnule Boiu, dacă aş îndrăzni să cer mâna fetei dumneavoastră?" "Te-aş ruga să nu faci decât glume cuviincioase", îi răspunde acesta. Este vorba despre o luptă de clasă, dar şi despre un amor propriu rănit, în urma cărora Andrei Boiu scoate revolverul şi se împuşcă. S-a spus despre "Suflete tari" că este o replică la "Roşu şi negru" de Stendhal, deşi Andrei nu este precum Julien, un arivist. În "Jocul ielelor" (1918), idealistul director de ziar Gelu Ruscanu ţine cu dinţii de principii morale, făcute praf de caracterul semenilor săi. Îşi propune să scoată la iveală josnicia ministrului de Justiţie, dar află lucruri com­pro­miţătoare despre tatăl său şi, învins de contradicţiile vieţii, se sinucide. Piesa "Danton" este un amestec de realitate şi ficţiune, în care autorul reuşeşte să construiască un personaj uimitor, memorabil al eroului principal. "Danton e un burghez bonom, soţ bun, politician ferm, fără şovăiri sentimentale, suflet suav în intimitate, tată de familie fără Puritanism. (...) Totul e plin de adevăr sufletesc, de cea mai rară pătrundere", scrie G. Călinescu. Mai puţin pregnante, piesele frumos intitulate "Prof. dr. Omu vindecă de dragoste" (1946) şi "Iată femeia pe care o iubesc" (1943) au ceva din parfumul teatrului lui Pirandello.
Teatrul lui Camil Petrescu este gândit ca un act de cunoaştere. Este un studiu al personalităţilor chinuite de ele însele, până la urmă un conflict de idei.

În piesele "Bălcescu" şi "Caragiale în vremea lui", Camil Petrescu satirizează vitriolant burghezo-moşierimea. În 1948 a devenit membru al Academiei RPR. După 1953, i-au fost decernate numeroase premii şi distincţii literare, printre care "Ordinul Muncii" clasa I. Camil Pe­trescu s-a stins din viaţă în 1957, lăsând literaturii române o operă de primă mărime.

Lista tuturor volumelor ce au apărut până acum în colecţia Biblioteca pentru toţi -format pdf

×
Subiecte în articol: biblioteca pentru toţi