"E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. (...) De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici. Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru."

Sunt cuvintele cu care Gheorghe Crutzescu îşi începe una dintre cele mai frumoase monografii care s-au scris despre Calea Victoriei. După vechea denumire "Podul Mogoşoaiei"...

Pe Calea Victoriei timpul şi oamenii au început să sape urme tot mai adânci. Din vremea când lumea lui Cezar Petrescu se întindea dintr-o parte în alta a Bucureştiului, pe strada al cărei nume a ajuns să fie sinonim cu numele oraşului, au supravieţuit până azi mai mult amintirile. Şi de multe ori nici ele... "Cu capul înspre Carpaţi şi coada înspre Giurgiu, uneşte Parisul cu Ţarigrad", aşa cum îl desena pe o hartă imaginară şi subiectivă acelaşi Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei se sufocă astăzi de anii care îl apasă, din 1692, când Constantin Brâncoveanu construia un drum care să-i lege moşia de pe malul Dâmboviţei cu cea de la Mogoşoaia.

Tot atunci hotăra şi să fie podit cu bârne de lemn de stejar, de unde i-a şi rămas numele de Podul Mogoşoaiei, până în 1878, când a fost rebotezată Calea Victoriei, la intrarea triumfătoare a trupelor române în Bucureşti, pe această arteră, după Războiul de Independenţă, cum frumos îşi începe povestea Alexandru Ofrim, autorul unuia dintre cele mai importante studii despre drumurile Bucureştiului, "Străzi vechi din Bucureştiul de azi", apărut la Editura Humanitas.

Am pornit pe Calea Victoriei încercând să-i descoperim drumul şi povestea aşa cum s-au desenat în cele peste două secole de existenţă. De sus, din partea cea mai veche a Podului, care începe pe malul Dâmboviţei, am luat-o spre locul unde se afla Mănăstirea Zlătari din curtea interioară a hanului cu acelaşi nume, din mahalaua unde îşi făceau veacul meşterii aurari şi argintari. Hanul cu aur de mister, în care se pare că promiscuitatea şi strălucirea giuvaierelor se amestecau cu suntele ce se iţeau din clopotniţa ce dădea spre Podul Mogoşoaiei, azi a dispărut.

Demolat în 1903, împreună cu toate cele aproape 200 de încăperi şi cu tainele lui. Între timp a fost uitat. I-am întrebat pe trecătorii grăbiţi ai secolului al XXI-lea despre Hanul Zlătari. N-am găsit pe nimeni care să-şi amintească.

POPAS LA SĂRINDAR
Ne-am continuat drumul spre intersecţia cu Bulevardul Regina Elisabeta. Pe locul unde astăzi se află Cercul Militar Naţional, era odată celebra Mănăstire Sărindar. Dispărută şi ea în praful istoriei, aşa cum dispărute sunt astăzi amintirile în praful noului Bucureşti, prea grăbit să se oprească o clipă în loc să-şi amintească. O invitaţie la reamintire este călătoria noastră pe strada cea mai frumoasă a oraşului numit odată, demult, "Micul Paris", cu popasuri în locuri azi dispărute şi reinventate...

O întrebare timidă adresată la întâmplare pe stradă. Un singur domn îmi răspunde că ştie că-n acel loc s-ar fi aflat odată o biserică renumită pentru că adăpostea o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni şi care "scotea dracii din om". Cum anume se întâmpla, istoriseşte Gheorghe Crutzescu: "Multe generaţii de bieţi nebuni au trăit în lanţuri şi bătăi în balamucul Sărindarului, până în anul 1802, când au fost mutaţi la Biserica Icoanei. Aici n-ar mai fi fost puşi în lanţuri, ci doar în butuce şi numai noaptea". De ce Sărindar?

Răspunsul a rămas mereu ascuns, iar o dată cu dispariţia locului s-au stins şi întrebările. În rest, şoferii de taxi care aşteaptă la colţul bulevardului sau vânzătoarele de flori ridică din umeri nedumerite. Ele doar Cercul Militar îl ştiu. Altceva n-au văzut, n-au auzit...

Peste drum e celebrul Capşa. Toată literatura interbelică se opreşte din când în când la restaurantul aflat pe locul unor foste case boireşti.
"Timp de 75 de ani, Capşa a fost mai mult decât un hotel, o cofetărie sau o cafenea, a fost într-un fel buricul ţării şi cronica ei vie. Demult, Capşa a intrat în istoria noastră. (...) Aici a mâncat, timp de 30 de ani, tot ce avea un nume în Bucureşti şi tot ce era străin cu vază. Aci venea, după teatru sau concert, protipendada bucureşteană să supeze. (...) Iar în cele trei salonaşe «particulare» care dau pe Strada Edgar Quinet s-au perindat toate femeile frumoase ale Bucureştilor, toate actriţele străine, toate elegantele, mai mult sau mai puţin artiste, atrase de faima cheflie a oraşului nostru. (...) În salonaşele de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading, sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcerie, Blanche Toutain, Suzanne Despres, Rejane şi Sarah Bernhardt."

E "cronica prescurtată" a unuia dintre cele mai importante "popasuri" de pe Calea Victoriei, scrisă de Crutzescu în "Podul Mogoşoaiei". La Capşa timpul s-a oprit puţin în loc. Strălucirea i-a pălit şi este astăzi mai degrabă "umbra unui vis". O după-amiază de sfârşit de noiembrie, în care, din interiorul restaurantului, culorile străzii considerate odată cea mai elegantă din Bucureşti încep să se stingă în luminile serii.

Cum să nu-ţi aminteşti că această Cale a Victoriei a fost primul bulevard iluminat electric din Bucureşti? Întorci, fără să vrei, clepsidra şi primele lumini de felinare se amestecă acum cu farurile noilor automobile care o sufocă în zilele noastre curgând, dinspre Piaţa Victoriei spre Splaiul Independenţei, în sens invers plimbării la care noi v-am invitat, nu întâmplător... Ca să ne intersectăm timpurile, ca să-i oprim cumva curgerea. Înspre Biserica Kreţulescu... Apoi tot mai departe spre Palatul Regal, distrus de un incendiu în 1926 şi reconstruit, căpătând înfăţişarea actuală prin anii 1930. E locul unde se află azi Muzeul Naţional de Artă.

Cu un mic efort de imaginaţie ştergeţi toate detaliile sfârşitului de an 2009, toate bannerele, luminile prea puternice, maşinile prea colorate şi veţi descoperi imaginea în sepia a unuia dintre cele mai frumoase locuri din Bucureşti, unde cei ce veneau odată să-l viziteze se opreau în loc. Alături... "Palatul Fundaţiei Culturale Carol I (astăzi Biblioteca Centrală Universitară) a fost inaugurat în anul 1895. În faţa clădirii se afla statuia ecvestră a Regelui Carol I, demolată în 1948, după proclamarea republicii. Mai sus, se află Academia Română, construcţie în stil neoclasic de la sfârşitul secolului al XIX-lea, scrie Alexandru Ofrim.

DE LA ATENEU LA PIAŢA AMZEI...
Dar dacă s-ar întâmpla ca vreun călător din lumea secolului al XIX-lea să se rătăcească în timp şi să nimerească acum în apropiere de Palatul Regal, n-ar recunoaşte prea mult din vechiul oraş. Clădiri mari de sticlă şi oţel s-au ridicat şi au înghiţit romanticul bulevard cu tarabe şi flori. De la Ateneu la Piaţa Amzei fosta Cale a Victoriei a apus cu totul, iar imaginile sunt greu de suprapus. Paşii răsună straniu căutând o lume care nu mai e. Palatul Ştirbey se arată fantomatic şi întunecat. Paznicul îmi răspunde că acolo nu mai e nimic. A adăpostit un timp un Muzeu al Ceramicii şi Sticlei, dar acum curtea e năpădită de buruieni.

De la amestec de "palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori", Calea Victoriei a devenit amestec de zgârie-nori şi palate îmbătrânite... Cuvintele paznicului de la Ştirbey rămân emblematice. "Înăuntru e gol-goluţ. Şi n-ai unde, dom'le, e coşcovit, uită-te şi mata cum arată statuile alea. Ăsta trebuie dărâmat şi făcut altul. Vă zic eu că te costă mai mult să îl refaci pe-ăsta decât să faci altul. Aţi văzut ce repede se face acuma. Se găseşte materiale, nu-i problemă, ăsta e o hărăbaie..."

De aici şi până în Piaţa Victoriei mai e puţin. Un drum de câteva minute în care se înghesuie vreo două secole de istorie şi multe poveşti. Una dintre cele mai frumoase, care şi-a legat numele de bulevardul iubit al Bucureştiului, este romanul lui Cezar Petrescu...

"Calea Victoriei răsuna de clamoarea mulţimii care se întoarce de la cea mai strălucită cursă de cai, cu cele mai extravagante surprize la pariuri din acel an, în cel mai triumfal amurg din acea toamnă. E o fâlfâire nebună de eşarfe în urma automobilelor, o întrecere biciuită de echipaje, o larmă hohotitoare de glasuri, în care şi ele vor să fie fericite; risipindu-se până aici, în camera unde n-au fost niciodată flori şi unde, pe patul cu pătura aspră, se află o moartă pentru faptul divers de mâine. Pe cerul nemărginit albastru două braţe întinse descătuşează în sfârşit plânsul. Poate imploră lumina de sus. Cerul era înalt şi gol."


Calea Victoriei în ploaie
Calea Victoriei a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru literaţi şi plasticieni din epoci diferite. I-am alăturat romanului semnat de Cezar Petrescu - "Calea Victoriei" - una dintre cele mai cunoscute lucrări realizate de pictorul originar din Giurgiu, Nicolae Dărăscu. "Calea Victoriei pe ploaie" surprinde într-o perspectivă plonjantă o porţiune din Calea Victoriei, văzută dinspre Piaţa vechiului Teatru Naţional, la intersecţia dintre Calea Victoriei cu actualul bulevard regina Elisabeta. Lucrarea a fost pictată în 1918, când Dărăscu era profund influenţat de evenimentele dramatice din perioada războiului.

Paleta este sumbră redusă la tonuri de gri cu accente puternice de negru. Compoziţia este riguroasă, organizată după modelul cezannian. Interesantă este atmosfera difuză şi umedă prin care Dărăscu reuşeşte să trasmită perfect privitorului senzaţia ploii. Nicolae Dărăscu (1883-1959) - "Calea Victoriei pe ploaie", 1918 M.N.A.R., Galeria de artă românească modernă.
• Valentina Iancu