● Adrian Păunescu: Cum vă mişcaţi, domnule Preda, într-o lume literară care are senzaţia că stăpâneşte perfect identitatea dvs, lume căreia i-aţi dat repede, certitudinea, pe care dvs. înşivă v-ar fi  aproape imposibil să o dărâmaţi?
● Marin Preda: Da, am adesea senzaţia neliniştitoare că mi se pipăie sufletul cu mâinile. Şi nu numai asta, ci şi că e uneori prins şi strâns. E o senzaţie de durere, tocmai când cititorul crede că există o jubilaţiune. Trebuie să te fereşti.


● Ce putere are scriitorul?
● Foarte mare, şi, în acelaşi timp, foate mică. Istoria îi oferă ambele şanse. Să ne referim, de pildă, la Rousseau. Oare nu scrierile lui au făcut din Robespierre ceea ce a fost acest revoluţionar? Dar de atunci mulţi s-au învăţat minte şi l-au pus la locul lui pe scriitor. Unii l-au băgat în lagăr. Ba chiar l-au împuşcat. E momentul în care istoria striveşte.


● Numai două alternative? Atât?
● Există şi o a treia culoare a soartei scriitorului. El, cunoscând marele rol pe care poate să-l joace, uită că mijloacele sale, singurele sale mijloace sunt cărţile pe care le scrie, şi nu mica lui persoană care - pe scena istoriei practice - foarte rar se întâmplă să joace un rol important. Se poate face ipoteza că dacă Rousseau ar fi trăit încă 10-15 ani, poate că el însuşi nu l-ar fi înţeles deloc pe Robespierre.


ELEVII NU-ŞI IARTĂ PROFESORII CARE-I DEZAMĂGESC
● Şi dacă rolul scriitorului e atât de ameţitor, atunci rolul criticului literar care e?
● Acelaşi, de ce nu? El poate fi şi un martir, cum a fost Eugen Lovinescu. E-adevărat că poate fi şi un... Mi-aduc aminte de un moment, când un critic din vechea generaţie, într-o adunare a criticilor, vorbea despre prestigiul şi autoritatea acestei profesiuni şi despre felul cum şi le-au pierdut cei din deceniul 50-60, lăudându-l pe A. Toma. Iată, mi-am zis, un om care dă nobleţe şi greutate acestei îndeletniciri. Nu după mult timp, văd însă în "Luceafărul", din vechea ediţie, un articol intitulat "Recitind Cordovanii" semnat de criticul nostru. Acuma, eu nu zic că acest roman nu e o carte care poate să placă, dar ideea de înaltă exigenţă pe care mi-o sugerase, bucurându-mă, criticul, nu prea se potrivea cu tămâierea cu care l-am văzut că începea şi el să se îndeletnicească, ca şi cei din deceniul 50-60... N-a fost o simplă întâmplare, niţel mai târziu aceeaşi pană exigentă făcea elogiul unei cărţi despre Goethe, al cărui nivel coborât ar fi trebuit,simplu, să-l facă s-o ocolească. Îi găsea merite de elevaţie.


● Despre cine e vorba?
● Nu spun cine. Mi-a fost profesor şi m-a dezamăgit şi atunci. Elevii nu-şi iartă profesorii care-i dezamăgesc.


● V-am văzut, domnule Marin Preda, la ore târzii de noapte, plimbându-vă, singur pe străzile Bucureştiului. Ce sens aveau plimbările acelea?
● Probabil că nu mai sunt foarte tânăr. Plimbarea e o plăcere a oamenilor maturi.


● Spuneţi-ne o amintire neobişnuită din viaţa dumneavoastră.
● În 1944 eram militar în termen... Veneam spre Olteniţa, dinspre Cernăuţi. Şi în dreptul Bucureştiului la staţia Triaj, am sărit din tren şi am părăsit detaşamentul. Lucruri mult mai urgente decât războiul mă chemau în oraş. A doua zi, 4 aprilie, bombardamentul american groaznic, asupra Capitalei, cu întreruperea mersului trenurilor pe care bineînţeles că n-am verificat-o, dar o puteam invoca. A treia zi mă prezint la unitate la Olteniţa. Co­mandantul companiei mă dăduse dezertor pe "Staţia şi Raportul". Rezoluţia batalionului suna aşa: "Să se întocmească acte de dezertare şi să fie înaintate regimentului pentru judecată dimpreună cu ostaşul". Plutonierul, şeful meu de cancelarie (fiindcă eram secretar, adică furier al companiei), şi-a pus şi el rezoluţia, care suna aşa: "Soldatul Preda Marin, executarea!" "Adică, cum dom'plutonier" - l-am întrebat - "să-mi fac singur acte de dezertare? Să mă trimit singur la puşcărie sau pe linia întâia?" "Tri­mite-te, zice. Eu te-am pus să dezertezi?" Şi m-am aşezat la birou şi mi-am făcut singur propriile mele acte de dezertor. Eram foarte vesel.

● Când v-aţi simţit cel mai bine în toată existenţa dumneavoastră?
● Cel mai bine te simţi întotdeauna când eşti cel mai inocent. Asemenea clipe ne însoţesc apoi tot timpul şi au valoare numai în raport cu aspiraţiile noastre morale intime. Faptele de care sunt legate nu le spun celorlalţi, bineînţeles, mare lucru. Eram tot militar, în acelaşi an. Ne aflam la Cosmeni. Batalionul nostru primise ordin de retragere. Conducerea unităţii intrase în panică. Nu veneau trenuri să ne ia. Orele treceau şi seara se apropia. Atunci maiorul a dat ordin să ne întoarcem în sat, să luăm de la ţărani căruţele cu cai. Am mers cu plutonierul meu şi am intrat într-o curte. Era agitat. Îi era frică să nu fie prins. Ţăranul stătea ca o momâie pe prispă şi părea surd la ordinele care i se strigau, să scoată caii şi să-i înhame. Din grajd, a tras caii lângă oişte, şi a vrut să le pună căpestrele în cap. Am văzut cum stătea lângă cal şi mi-am dat imediat seama ce-o să se întâmple. Stătea înaintea lui, şi nu în lături, şi când i-a pus căpăstrul pe cap, calul a făcut mişcarea sa reflexă cu botul înainte, pe care el nu i-o cunoştea, şi l-a izbit în faţă trântindu-l grămadă. Am izbucnit într-un râs colosal. În viaţa mea parcă nu râsesem aşa de tare. Plutonierul a scos pistolul, s-a uitat la mine, în treacăt, ca la un element bizar, s-a îndreptat spre ţăran, pe care însă n-avea de ce să-l împuşte, şi atunci a pus mâna pe un par şi când i-a croit una pe spinare, parcă l-a rupt în două. Aici, din nou am izbucnit... Dacă mie mi-ar fi tras una în cap, cu parul sau cu pistolul, cred că aş fi murit cu râsul pe buze.


● Vă place, după câte ştiu, să  conduceţi maşina?
● Da, deşi de fiecare dată când mă urc la volan sunt conştient că am tras la o loterie, la care dacă îmi iese lozul cel mare... Am şi avut un accident din care am scăpat în mod miraculos.


● Cum scrieţi dumneavoastră, de fapt?
● În ultimii ani, am scris totdeauna după-amiaza, în câte 3-4 ore pe zi, cu ajutorul cafelei şi fără tutun. Nu-mi place să stau închis, într-o odaie cu cărţi în ea, de aceea  m-am plasat chiar în mijlocul casei, fiindcă nu suport să văd cărţi în timp ce scriu, să stau adică în biroul meu.


CÂND SCRIU, UIT DE PROPRIA MEA EXISTENŢĂ
● Ce stare de spirit aveţi când scrieţi?
● Uit de propria mea existenţă şi descopăr adesea că sunt fericit în meseria mea, deşi scriu mult mai greu ca altădată. Am de luptat cu ideile parazite, care îţi dau iluzia, prin abundenţa lor, că îţi merge bine. În realitate, paginile acelea mai pe urmă le arunci.


● Pe cine citiţi dintre prozatorii de azi?
● Din generaţia mea, mi-a plăcut volumul de povestiri "Echinoxul nebunilor" de Baconsky şi cele două volume de proză ale lui Paul Georgescu. Am fost totdeauna curios de fraza ciudată a lui N. Velea. Nuvela sa "Zbor jos" este o creaţie fără cusur. La fel de curios sunt de evoluţia lui Fănuş Neagu şi N. Breban. Neagu pictează tablouri dense, îndelung lucrate, cu pastă consistentă şi, în acelaşi timp, parcă evaporată. Breban e febril, are o frază excesiv literară, deloc autentic şi totuşi reuşind să stârnească un interes acut pentru pesonajele sale. Sunt câteşitrei scriitori cu vocaţie deosebită. Iar D.R. Popescu are şi el toată cariera înainte.


● Dar dintre cei foarte tineri, cine vi se pare orientat către o sur­să care să corespundă opiniilor dvs. despre şansa scriitorului?
● Aurel Dragoş Munteanu, prin curajul de a fi cenuşiu şi de a izbucni numai în câteva capitole, cu un fapt brutal, Sorin Titel şi Iulian Neacşu, care îşi caută cu fervoare un stil propriu. Mircea Ciobanu pare să şi-l fi găsit, pagina lui are concentrare.


● Presupun cu impertinenţă că nu aveaţi pricepere, sau că nu aveţi priceperea lui Miron Radu Paraschivescu, în materie de poezie. Dar viaţa v-a pus recent în faţa situaţiei de a-i citi, de a-i califica pe poeţii tineri, în juriul pentru premiile revistei Luceafărul. Ce v-a plăcut?
● Un poet: George Alboiu, pentru caracterul vag elegiac al versurilor lui, ce cântă mituri şi tradiţii care nu mai există, se­mă­nând undeva cu Ion Gheorghe. Şi el şi Ion Gheorghe îmi stârnesc însă nedumerire: oare ei nu ştiu că aceste mituri şi tradiţii ţă­ră­neşti nu mai există, sau sunt pe cale să dispară? Au aerul că toate au rămas la locul lor, ca pe vremea când erau ei copii.


● Dar Nichita Stănescu?
● Nichita a scris acum nişte poezii "în dulcele stil clasic", care deodată mi-au plăcut.


● La 46 de ani de viaţă, ce vă reproşaţi?
● Demonul literar.


● Ce să înţeleg din această formulă?
● Când abia debutasem într-o zi, m-am trezit că-mi spun mie însumi că literatura nu mă interesează şi că n-o să mai scriu. Această gândire s-a asociat totdeauna în amintirea mea cu sentimentul de putere, de indiferenţă faţă de acest fenomen pe care-l numim literatură. Cu timpul, am pierdut, parţial, acest sentiment. Mi-e frică să nu-l pierd de tot şi să devin sclavul fără scăpare al scrisului.

Citiţi prima parte a interviului: I s-a spus încă de la debutul său, în 1942, că e genial