Nu cred că am la îndemână un mai nimerit mod de a întâmpina tipărirea "Romanţelor pentru mai târziu" ale lui Ion Minulescu, în noua serie a "Biblio­tecii pentru toţi", decât prin aceste stihuri: "Străinule ce baţi la poartă/ De unde vii/ Şi cine eşti?.../ Străinule de lumea noastră/ Răspunde-ne de unde vii/ Prin care lumi trăind coşmarul nepovestitelor poveşti/ Şi-n care stea găseşti culoarea decoloratei nebunii?...".

Nu cumva şi în zilele noastre, în care, pentru prea mulţi, arta se confundă cu kitsch-ul, iar valoa­rea (în absolut) este uzurpată de valoarea de întrebuinţare, muzicalitatea solemnă, ba chiar şi "tonul fanfaron şi teatral" (G. Călinescu) pot face ca lirica minulesciană să aibă soarta prezisă în finalul "Roman­ţei pentru noul venit": "Dar poarta a ră­mas închisă la glasul artei viitoare"? Fi­reş­te cu amendamentul că în loc de "Era prin anul o mie nouă sute opt - îmi pare" să citim: "Era prin anul două mii nouă - sunt sigur".

Dacă ar fi să dăm "par­tea leului" devoratorilor de biografii ro­man­ţate, Ion Minulescu are câteva date care l-ar putea face să fie erou al unei cărţi de succes. Viitorul scriitor se naşte în Bucureşti, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881. Tatăl său, Tudor Minulescu, murise, cu nici o săptămână în urmă, în timpul petrecerii de revelion, iar mama sa, Alexandrina, născută Ciucă, rămâne văduvă de foarte tânără. În cei 63 de ani cât i-a fost dat să vie­ţuias­că, Ion Minulescu a fost şi adulat şi contestat, aşa după cum îi stă numai bine unui scriitor "la modă".

Nici moartea sa nu iese din tipare: Minulescu se stinge în urma unui colaps cardiac, răvăşit fiind de bombardamentele americane asupra Bu­cu­reş­tiului. "Totul - îşi va aminti peste ani Claudia Millian, soţia poetului - din­tr-o hotărâre necu­nos­cută şi peste împo­tri­vi­rea mea a trecut totul ca o apă în­ghe­ţa­tă." Dar, oricât tâlc ar avea aceste împrejurări, adevăratul Ion Minu­escu trebuie căutat dincolo de ele. Ion Mi­nu­lescu însuşi şi-a înţeles desti­nul, ca om şi ca scriitor, şi l-a rostit fără ocolişuri de prisos: "Nu sunt ce par a fi - / Nu sunt / Ni­­mic din ceea ce aş fi vrut să fiu!./Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,/ Sau prea curând/ Sau poate prea târziu.../ M-am resemnat, ca orice bun creştin,/ Şi n-am rămas decât cel... care sunt!"

Nici alte autoportrete minulesciene nu ne lasă să risipim misterul: Ca, de pildă, aceste "Rân­duri pentru credinţa mea": "Mă-ntreb, ce s-a putut schimba/ În mine/ şi-n credinţa mea,/ În care ştiu că n-am schimbat nimic,/ Nici chiar mândria mea de ucenic,/ Pe care şi-azi mi-o mai găsesc/ În cele câteva volume în care n-am scris decât glume,/ De teamă să nu-mbătrânesc!". Pentru ca, până la urmă, să recunoască: "Căci, dacă lacul şi cu lu­na/Ră­­mân la fel, întotdeuna,/ La fel, nu ne-am putut schimba/ Nici eu/ Nici ea - credinţa mea!...".

Bănuit cum că ar pune teatralitatea, efectul jocului - noi i-am spune, azi, "imaginea" - pe primul plan, Ion Minulescu  nu era, câtuşi de puţin, un cabotin mărunt, un vanitos de duzină. Nu altceva reţinea G. Călinescu la Minulescu, atunci când se ambiţiona să descopere "taina simbolismului minulescian". În esenţa lui, domnul Minulescu a rămas neschimbat. Poezia sa se află în faşa simbolismului românesc de dinainte de război. Domnul Minulescu e un mare sentimental şi la d-sa simbolul e un mod de a ascunde sentimentul care îl ruşi­nea­ză. Fiindu-i ruşine de sentimentul său, poetul îl spune în parodie.

SENTIMENTUL CARE ÎL RUŞINEAZĂ
Formidabilă această intuiţie a lui G. Că­linescu! Pentru că, dacă încercăm să ci­tim poezia minulesciană, cu ochii minţii unui om al zilelor noastre, tocmai această "ascundere a sentimentului, în parodie" este ceea ce ne atrage şi ne vrăjeşte. Mai ales, în poezia de dragoste, Ion Minulescu face din poză, din ambianţă, din decor, un fel de a se ruşina de propriile sentimente. Să ne amintim aceste vresuri pe care, cu un prilej anume, mai fiecare dintre noi le-am recitat:  "Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine,.../ Dar fiindcă azi mi te dai toată,/Am să te iert - / E vechi pă­ca­tul/ Şi nu eşti prima vinovată!...".

După care, urmează desfăşurarea luxuriantă a visului eternului îndrăgostit: "În cinstea ta,/ Cea mai frumoasă din toate fetele cu mint,/ Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,/ În pat ţi-am pre­sărat garoafe/ Şi maci - / Tot flori însân­gerate - / Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,/ Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt/ Trei ramuri verzi de lămâiţă/ Şi-un ram uscat de-Eucalipt". Totul culminând cu promisiunea desfătării îndelung aşteptate şi, tot îndelung, pregătite: "Şi-aşa tăcuţi - / Ca două umbre, trântiţi pe mal­dărul de flori - / Să-ncepem slujba-n miez de noapte/ Şi mâine s-o sfârşim în zori!".

Dar nu doar pentru întâlnirea visată este pregătit poetul. Altă dată, o va petrece pe "cea care pleacă", cu un ritual la fel de bine pregătit dinainte. Adică, încercând să ascundă: lacrima în dosul unei îndoieli bine jucate: "Tu crezi c-a fost iubire-adevărată.../ Eu cred c-a fost o scurtă nebunie.../ Dar ce anume-a fost,/ Ce-am vrut să fie/ Noi nu vom şti-o poate niciodată...". Mereu aşteptând o iubire "care va veni" şi mereu încercând să o uite pe "cea care va pleca", poetul construieşte un scenariu anume, dând fie­că­rei noi întâlniri aerul solemn al clipei unice. în felul ei, "Romanţa fără muzică" este o bijuterie greu de egalat: "în seara când ne-o întâlni - /Căci va veni şi seara-aceea - / În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint/ Şi-ţi voi citi/ Capitole din epopeea/ Amantelor din Siracuza,/ Citera,/ Lesbos/ Şi Corint.../ Şi-n seara când ne-om întâlni/ Te-oi întreba,/ Ca şi pe multele pe care le-am întrebat-naintea ta:/ -Voieşti sau nu să fii a mea?". Ceea ce este, ceea ce rămâne.

Cât pri­veşte locul lui Ion Minulescu în universul lite­rar românesc, un răspuns, cuprin­ză­tor şi  sugestiv, l-a dat, cred, Matei Că­li­nes­­cu: "În istoria literaturii române, Mi­nu­­lescu ră­mâ­ne în primul rând ca poet. Apărut în momentul paroxistic al se­mă­nă­to­ris­mu­lui agrest, autorul «Roman­ţe­lor» îşi gă­seş­te o sursă de inspiraţie în lu­mea civili­zaţiei citadine, aducând prin poezia sa mă­rturia unei sensibilităţi noi în literatura noastră. Lăsând la o parte ceea ce ţine de o originalitate căutată şi de o afectare a comportamentului zis, printr-un cu­vânt care-şi păstrează sensul francez «ar­tist», sensibilitatea minulesciană e, într-un context literar dominat de «dez­ră­dă­cinaţi» convenţionali, vie şi plină de vioiciune, cu secrete, dar bogate resurse de optimism, inteligenţa artisitcă a poe­tului e mobilă şi diversă, receptivă şi cer­ce­tă­toare. Toţi aceşti factori fac parte din sinteza lirico-umoristică pe care Mi­nu­lesc­u o realizează cu atât farmec conta­gios în versurile sale". Nu văd ce ar mai fi de adăugat.

CRIZANTEMELE, ÎNTRE LUCHIAN ŞI MINULESCU
Considerând arta ca reflexie a trăirilor personale, Ştefan Luchian a făcut din pictură oglinda stărilor sale sufleteşti. Urmărindu-i firul vieţii, marcată adesea de suferinţă şi boală, suntem puşi faţă-n faţă cu o personalitate remarcabilă, un adevărat luptător a cărui existenţă se amestecă, până la confuzie, cu arta sa. Un bărbat frumos, cu aer de dandy şi încărcătura pozitivă a unei copilării liniştite, petrecute în peisajele pline de farmec ale ştefăneştiului, Luchian a fost unul dintre cei mai în vogă artişti fin de siècle XIX. Cu atitudinea sa curajoasă şi protestatară, s-a plasat în fruntea artiştilor care au sincronizat arta românească cu modernitatea europeană, devenind personalitatea care domină indiscutabil pictura la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Studiile la München şi Paris i-au deschis gustul pentru simbolism şi Art Nouveau, îndepărtându-l de influenţa covâşitoare a maestrului generaţiei sale, Nicolae Grigorescu.

Lorica cu crizanteme se înscrie în linia lucrărilor cu tematică simbolistă realizate de Luchian în ultimii ani ai vieţii, când boala îl izolase în atelier. Lorica pentru care a pozat din nou un model familiar lui Luchian, nepoata sa Laura Cocea, este surprinsă într-o atitudine pasivă, vrăjită parcă de buchetul de crizanteme pe care îl fixează meditativ. Motivele majore ale simbolismului: melancolia şi florile creează o punte de legătură între lirica lui Ion Minulescu şi plastica lui Ştefan Luchian. Contemporani, ambii artişti au fost marcaţi de mediul parizian, unde simbolismul era în mare vogă. Deşi Ştefan Luchian nu s-a numărat printre artiştii apropiaţi cercului lui Minulescu, plastica sa ilustrează perfect versurile literatului ambii raporându-se la aceleaşi simboluri ale efemerului existenţei umane din care creează lumi multicolore. Ştefan Luchian (1868-1916) "Lorica cu crizanteme", 1912 ; ulei pe pânză, 60 x 76,5 cm; MNAR, Galeria de Artă Românească Modernă (sala 3). (Valentina Iancu)