Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a născut în prima zi de Paşti a anului 1945. "Aş vrea ca lucrurile pe care eu le povestesc şi le simt, această legătură cu sărbătoarea de atunci, să le transmit cu ocazia asta tuturor celor care ne ascultă." Actorul Constantin Cojocaru a împlinit ieri 65 de ani. Îi urăm "La mulţi ani!".
"Am sosit de curând dintr-un foarte lung turneu, de fapt au fost două turnee. Unul cu «Ultimele zile ale Ceauşeştilor» şi «Mansardă la Paris». Am fost în Franţa, Belgia şi Luxemburg. Acum parcă sunt într-o perioadă de readaptare, dar nu am avut prea mult timp la îndemână, pentru că voi intra în repetiţii cu «Pescăruşul» la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, în regia Andreei Vulpe, unde am un rol care mă incită, un personaj la care ţin foarte mult.
Nu am automobil, dar nici nu mi-l doresc, nu am casă la ţară, dar parcă nici nu mi-o doresc, pentru că mă simt foarte bine aşa cum sunt.
Nu am avut în gând să devin actor. Toată lumea are câte o poveste, că atunci când era la grădiniţă a visat ceva... La mine nu s-a întâmplat aşa. M-am pregătit pentru chimie, m-am dus la Iaşi să dau examen la chimie. Eram foarte bun la matematică, fizică şi chimie. Cu trei zile înainte de admiterea la institut am fugit, am luat un tren, am învăţat o fabulă pe drum şi m-am dus direct la Institutul de Teatru, unde am intrat.
Nu aş mai vrea să o iau de la capăt, pentru că tot timpul am avut o baftă extraordinară şi nu ştiu dacă s-ar mai repeta. Nu-mi amintesc institutul, ştiu că l-am făcut, însă mi-l amintesc ca prin ceaţă. Imediat după absolvire am ajuns la Piatra Neamţ. Aici a fost adevărata şcoală de teatru. Pentru că aici l-am întâlnit pe Andrei Şerban, Ion Cojar, Radu Penciulescu, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexa Visarion.
Am învăţat că actorul are nevoie de multă răbdare. Fără aceasta nu se poate întâmpla nimic, pentru că drumul în teatru este lung. Trebuie să aştepţi momentele care vin la timpul potrivit. Actorii care sunt nerăbdători îşi pot compromite întreaga legătură cu teatrul. Apoi, pentru un artist, foarte importantă este coloana vertebrală, să nu intri într-o promiscuitate. Să mergi până la capăt cu coloana dreaptă.
Am avut un mare defect pe care cred că îl am în continuare. Niciodată, la 18 ani nu mă imaginam la 19 şi la 19 nu mă imaginam la 20. De parcă viaţa mea trebuia să se sfârşească în orice clipă. Niciodată nu am avut o imagine foarte clară a ceea ce vreau să devin. Am simţit întotdeauna că voi deveni ceva, dar, cum anume, nu ştiu.
Dacă simţi că lucrurile curg spre bine nu trebuie niciodată să le tulburi cu fel de fel de hotărâri paralele şi care de multe ori se întorc împotrivă.
M-am născut însurat şi cu copii, pentru că la 21 de ani m-am căsătorit. M-am născut actor, pentru că tot la 21 de ani eram deja actor. Lucrurile au mers într-un firesc al lor, încât nu cred că mi-am dorit ceva.
Fiind minion, uşor fragil, deci nu prea înalt şi destul de slab, senzaţia mea este că înainte de a mă naşte am fost un semn de carte dintr-o carte foarte importantă. Dacă ar fi să retrăiesc ceva din viaţa mea, aş vrea să fie perioada 18-30 de ani, când am fost atât de profund şi tulburat îndrăgostit.
Mi-e dor să joc, nu mă satur de lucrul ăsta şi fac parte dintre actorii care, chiar dacă au dat peste un text, o piesă care nu le place deloc, în momentul în care încep să lucreze textul respectiv încep să-l iubească foarte tare. Nu pot să muncesc fără să iubesc ceea ce fac. Din punctul ăsta de vedere, starea de bine este o stare continuă."
