Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A fost şi va rămâne un om al Academiei. Ca şi preşedinte al celui mai înalt for de ştiinţă şi cultură din România, aşa cum domnia-sa mărturisea, a avut câteva realizări cu care ar putea să se prezinte la Poarta Raiului. Reputatul academician Eugen Simion împlineşte astăzi 77 de ani. Îi urăm "La mulţi ani!".
Am aşteptat să mă caute... un nou Eminescu
"Dimineaţa scriu, apoi merg la Institutul G. Călinescu (unde pregătim ediţia a doua din Dicţionarul general al literaturii române şi o Enciclopedie a literaturii române vechi); după-amiază citesc (tocmai am terminat scrisorile lui Cioran adresate austriacului Wolfgang Kraus şi am început să citesc romanul lui Ioan Groşan!), seara mă plimb prin cartier ş.a.m.d. Viaţa unui critic literar nu-i o continuă sărbătoare... Criticul, ca şi poetul şi soldatul (vorba poetului), nu are biografie...
Am învăţat că nimic nu-ţi vine de-a gata şi, când e vorba despre critica literară, trebuie să-ţi iei adio de la vacanţe... Am mai învăţat (de la Maiorescu întâi, apoi am descoperit singur) că, în literatură, ca şi în politică, nu ai prieteni, ci doar amici literari (mai toţi: mofturoşi, imprevizibili, vanitoşi; iar dacă se declară modeşti, fii sigur că modestia lor este foarte vanitoasă şi răzbunătoare). Dar lucrul cel mai important pe care l-am învăţat este că literatura reprezintă o mare şansă pentru om. Pentru mine, oricum, a fost esenţială...
Privesc mai mult în prezent. Trecutul este în urmă şi începe să se estompeze. Nu-mi place să folosesc verbele la trecut. Prefer, chiar şi când scriu, să utilizez indicativul prezent. Este mai elocvent, mă ajută să comunic mai repede şi, cum să zic?, indicativul prezent traduce cu mai mare fidelitate starea de spirit în care mă aflu. Perfectul compus, imperfectul etc... cuprind, aproape inevitabil, un eşec, o nuanţă măcar a eşecului, aşa că le evit cât pot. În ce priveşte viitorul, ce să spun în afară de faptul că este cât se poate de nesigur? În privinţa viitorului, am totuşi două ajutoare de nădejde: pe Bobiţă şi pe Bubiţă, adică pe Sonia şi Diana, cele două îngeriţe din casă care, în curând, vor împlini 4 ani... Ele întâmpină cu multă agitaţie şi cu imensă bucurie viitorul. În fiecare zi mă întreabă când vor ajunge să fie fetiţe mari... s-au plictisit să fie mereu fetiţe mici... şi să primească îndemnuri şi dojane.
Dacă aş fi ministrul Culturii? Întâi şi întâi aş încerca să-l desfiinţez (este total inutil, nu face nimic esenţial pentru cultura naţională sau face ceva, şi anume: se pune în slujba clientelei politice!) şi, dacă n-aş putea, aş chema zece oameni deştepţi din toate disciplinele culturii, m-aş retrage cu ei într-un loc ferit şi, împreună, am determina cele zece proiecte esenţiale pentru cultura naţională; după aceea, m-aş lupta ca proiectele să fie duse la capăt, înfrângând, astfel, prejudecata că poporul român este blestemat să fie un popor vegetativ, bolnav de «adamism» (adică începe şi nu termină niciodată ceva)...
Am aşteptat şi eu, ca şi E. Lovinescu, să mă caute într-o zi, acasă, un nou Eminescu. Este visul oricărui critic. Aşteptându-l, m-au sunat alţii: Nichita Stănescu, Marin Sorescu (ca să-i citez numai pe cei care nu mai sunt).
Care ar fi clipele pe care le-aş retrăi? Nu, nu vreau să intru în scenariul SF pe care mi-l propuneţi... Prefer să mă gândesc la unele scene din existenţa mea. Este mai uşor şi, uneori, mai frumos...
La 20 de ani iubeam ideea de a fi acceptat să-mi fac studiile universitare, la 40 eram profesor la Paris IV - Sorbonne şi mă gândeam dacă să mă întorc sau nu în România (m-am întors, cum vedeţi), azi mă rog la Dumnezeu să mă ţină pentru a duce la capăt «Istoria literaturii române contemporane» şi colecţia «Opere fundamentale»... Mă opresc aici, nu vreau să ofensez graţia divină, după ce am ofensat în mai multe rânduri graţia contemporanilor mei...
De ce îmi este dor? De puţină iubire spirituală şi de multă linişte în ţară. Prin linişte înţeleg şi bunăstare. Cât de cât..."
