Ca să ştie şi cine nu mă ştie, eu sunt al doilea caricaturist din România: după domnul Albert Poch ca vârstă şi după domnul Popa Popa'S ca... volum. De-a lungul timpului, am expus în ţară în peste 250 de Saloane şi Expoziţii, iar în străinătate în peste 100 şi mă laud că am luat şi niscai premii şi mă mai laud că mă aflu în albumul editat la Moscova «Maeştrii caricaturii româneşti» alături de celebrii Eugen Taru, Cik Damadian, Matty, Nell Cobar, Albert Poch, Benedict Gănescu şi mulţi alţii, fapt care mă onorează.
De-a lungul carierei mele - peste 60 de ani -, am învăţat lucruri deosebite de la oamenii în preajma cărora am fost. Am învăţat în primul rând să respect trecutul - învăţătorul meu din şcoala primară ne scula în picioare ori de câte ori pronunţa numele marilor noştri Decebal, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Eminescu -, am învăţat să-i respect pe cei din jurul meu, să respect vârsta celor din jurul meu, să respect personalităţile şi, cel mai important, să respect şi să fiu mândru că sunt român.
Împlinirile în viaţă au fost, slavă Domnului; faptul că am ajuns la vârsta asta, faptul că-mi este recunoscută munca - sunt vicepreşedintele Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici -, faptul că de-a lungul anilor - am lucrat 45 de ani la Casa Creaţiei Populare şi Editura Scrisul Românesc - am cunoscut o mulţime de oameni de renume - îi amintesc pe Tudor Arghezi, Corneliu Baba, Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătăreţu, Marin Sorescu şi Sabin Bălaşa, care mi-au fost buni prieteni, Amza Pellea, de asemenea, Mihai Drumeş, Iosif Constantinescu Drăgan şi mulţi, mulţi alţii mă fac să mă mândresc cu acest lucru. Faptul că am stat în preajma marilor caricaturişti de la care am învăţat, «am furat» pot spune, m-a ajutat să fiu ce sunt astăzi. Faptul că am văzut o parte din lume - am avut o expoziţie personală la Aalborg, în Danemarca, şi am «pipăit» piramidele egiptene, zic eu că este o împlinire şi faptul că am o familie de mai bine de 40 de ani care m-a înţeles şi m-a ajutat, socotesc că este tot o împlinire, o împlinire deosebită.
Dezamăgiri au fost şi încă sunt. Pentru mine este o dezamăgire care mă întristează văzând ce se întâmplă astăzi în jurul nostru, este o dezamăgire că nu avem o revistă de umor, «Urzica» cu toate păcatele ei a fost revista în care noi toţi, cei de astăzi, trecuţi de 50 de ani, am debutat şi am publicat frecvent, a fost revista care «ne ţinea cu arma la picior», cum se spune astăzi... Mă uit la tinerii caricaturişti care apar şi care nu au unde debuta - noroc că au mai rămas în ţară câteva Saloane de caricatură în frunte cu cel de la Gura Humorului. De-a lungul vremii, am «cochetat» şi cu televiziunea şi cu radioul şi cu presa, am fost profesor la Şcoala de Artă «Cornetti» din Craiova o bună bucată de vreme, puteam să fac mai mult şi o spun cu dezamăgire. Ar putea fi o dezamăgire faptul că nu m-am putut dezlipi de oraşul în care m-am născut? Nu! Este oraşul sufletului meu şi, cu toate că am avut de multe ori ocazii de a pleca, n-am putut s-o fac, iar atunci când am primit titlul de Cetăţean de Onoare al urbei în care trăiesc mi-au dat lacrimile.
Dacă mă uit în urmă, simt o căldură în suflet trecându-mi prin faţă figurile colegilor de şcoală, colegilor de serviciu, întâmplări, multe întâmplări şi, întorcându-mi privirea către înainte, mă gândesc că încă mai pot face ceva că, zic eu, încă mai pot fi folositor în ciuda vârstei pe care o am; să-mi dea bunul Dumnezeu forţa de a putea mult timp de aici înainte să ţin pasul cu ce se-ntâmplă în jurul meu.
Dacă aş fi ministrul Culturii, primul lucru pe care l-aş face ar fi reînvierea activităţii artistice a amatorilor. Unde ne sunt formaţiile artistice din şcoli? Unde sunt formaţiile artistice de amatori de la sate? Din facultăţi, din armată, din întreprinderi, unde sunt emisiunile de poezie şi de teatru din radiourile şi televiziunile noastre? Azi vedem numai filme cu omoruri, cu bătăi, cu indecenţe, cântăreţele şi dansatoarele sunt aproape goale şi scălămbăielile lor li se par interpretare artistică. Aş opri masacrarea folclorului nostru, aş opri «făcăturile» alea de le spune folclor, aş opri momentele de aşa-zis umor în care bădărănia şi urâţenia se vor arăta, aş cere reporterilor noştri să înveţe ce e aia «locaţie» şi că «doisprezece mii sau orele doisprezece» o spun numai analfabeţii, aş cere ca toate aşezările noastre să fie înfrumuseţate cu statuile marilor noştri oameni.
Aştept s-aud că suntem ce am fost, că suntem iarăşi meleagurile ce am dat un Enescu, un Brâncuşi, un Eliade, un Cioran, un Palade şi-un Eugen Ionescu şi că nu mai suntem ce suntem astăzi în Europa.
Dacă ar fi să retrăiesc momentele frumoase ale vieţii mele, ar fi să fiu iarăşi pe strada copilăriei mele cu oamenii ei şi cu prietenii de joacă, ar fi momentul terminării liceului cu ciocnitul paharului de şampanie cu colegii şi ar fi momentul când am spus «DA» în faţa ofiţerului Stării Civile.
Astăzi, în zi aniversară, îmi este dor de părinţii mei, îmi este dor de colegii şi prietenii care nu mai sunt, îmi este dor de cei de la care am învăţat şi mi-au fost alături."

O nouă afacere înfloreşte pe timp de criză: incendierea caselor, mai ales a celor vechi, aflate în zone centrale ale Bucureştiului. Numai anul trecut au fost înregistrate 43 de incendii pe zi. Din acestea, 38% la locuinţe particulare, în special case vechi de patrimoniu! Ca şi în cazul demolărilor, incendierea monumentelor se produce adesea intenţionat. Şi asta pentru că nu mai e nevoie de avize peste avize pentru eliberarea terenului. Prejudiciile aduse patrimoniului cultural sunt ireparabile. Incendiile au distrus în ţară, parţial sau total, în jur de 550 de lăcaşe de cult. Primăriile de sector nu văd fenomenul de flăcări, iar din raportul pompierilor, oamenii străzii aciuaţi prin aceste case par să fie veşnicii vinovaţi. În timp ce indolenţa autorităţilor distruge valorile, case vechi de pe Calea Moşilor, Vasile Lascăr sau Pache Protopopescu au dispărut în incendii cu autori necunoscuţi. A apărut astfel o nouă specie periculoasă – piromanul imobiliar.
De ziua copilului tău "lasă grijile deoparte, ne ocupăm noi de tot!", ne asigură pe site o firmă cunoscută de fast-food. Oare tot ei îi duc pe copii la doctor după ce le-au consumat produsele?
Nu ştiu de ce în România orice lucru - de la ceva banal până la unul de importanţă naţională - nu se poate rezolva până nu treci puţin prin furcile Iadului. Oare unde sunt vremurile de altădată, când clientul nostru era, chipurile, şi stăpânul nostru?
Criticul literar şi eseistul Angelo Mitchievici a prefaţat actuala ediţie a "Nopţii de Sânziene", din colecţia Biblioteca pentru toţi. Ne-a răspuns la câteva întrebări legate de opera lui Mircea Eliade.
+ Misterul ursitei şi al fatalităţii
08 FEB 10 / Biblioteca pentru toţi
+ Dincolo de timp, prin păduri interzise...
09 FEB 10 / Biblioteca pentru toţi


Bucuresti



















