x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Calendar Astăzi e ziua ta: Ilie Tănăsache

Astăzi e ziua ta: Ilie Tănăsache

de Loreta Popa    |    29 Apr 2010   •   00:00
Astăzi e ziua ta: Ilie Tănăsache

Odată, aflat undeva în Siberia, nu departe de Cercul Polar, a cunoscut un om. Cu o ciudată înfăţişare de pustnic. Şi cu o devastatoare tristeţe în priviri. Auzindu-l vorbind, s-a apropiat şi l-a întrebat, în româneşte: "Frate, cum mai este viaţa pe acasă?". Omul era unul dintre nenumăraţii basarabeni deportaţi de Stalin. Astăzi, scriitorul Ilie Tănăsache îşi sărbătoreşte ziua de naştere! La mulţi ani!



5675-119074-ilietanasache.jpg"Viaţa, un şir interminabil de întrebări şi mirări"
"79 de ani!... Neîndurătoare sunt acceleraţiile timpului! Sigur că mă întreb, uimit: când s-au adunat atâţia? Mai presus de toate, însă, mă copleşeşte, în acest ceas aniversar, nesfârşitul şir de mirări, de care am parte. Pe care continuu să le trăiesc de la această altitudine a vârstei. Zilele trecute, de exemplu, puneam oarece ordine în hârtiile personale. Şi astfel am dat peste un document care atesta că tatăl meu ­ manevrantul de vagoane Radu Tănăsache ­ «cotiza» la curbele de sacrificiu din anii '30. (În acea vreme, cu siguranţă, eu abia dacă gânguream cel mai înduioşător şi sfânt cuvânt din orice limbă de pe pământ: cuvântul mamă.) Acum, caligrafiez cifrele 79, în plină criză. Într-o societate dureros de decalibrată, cu aceleaşi curbe de sacrificiu.


ANII CUMPLITI DE SECETA, DE FOAME...

Să nu mă mire? Să nu mă tulbure astfel de repetabile interferenţe în destinul meu de pământean? Nu de puţine ori îmi imaginez propria memorie la dimensiunea unei case. În care tot înghesui fel de fel de lucruri, iar atunci când deretici rămâi uluit cât de multe s-au strâns laolaltă. Ani frumoşi din copilăria mea au încremenit în perioada interbelică. Apoi, repere dramatice, existenţiale ­ cutremurul de neuitat din '40. Războiul. Anii cumpliţi de secetă, de foame. Anii, în care pentru noi, şcolarii, Blaga sau Arghezi, Radu Gyr ori Eliade etc. nu au existat!  Evident că pe cerul culturii noastre se ridicau alte stele. La o conferinţă a tinerilor scriitori, prin anii '50, am stat la câţiva paşi de autorul «Primelor iubiri» ­ Nicolae Labiş. Adolescentul de atunci ar fi fost, astăzi, de un milion de ori mai îndreptăţit să ocupe spaţiul tipografic de aici, oferit cu generozitate de Jurnalul Naţional. Timpul i-a fost însă potrivnic celui care ne-a dăruit «Moartea căprioarei».


PROFESIA DE PUBLICIST SI SCRIITOR...

Revin la idee: da, se ridicau ­ ori măcar licăreau ­ noi stele, dar pe cerul înalt, de deasupra noastră, străluceau, în toată măreţia lor, stele de primă mărime, la care un regim totalitar ne interzicea să privim. Profesia de publicist şi scriitor pune continuu întrebări. Tocmai pentru că unealta de lucru, ca să spun aşa, o reprezintă oamenii. Destinul lor. Bucuriile şi deziluziile lor. Odată, aflat undeva în Siberia, nu departe de Cercul Polar, am cunoscut un om. Cu o ciudată înfăţişare de pustnic. Şi cu o devastatoare tristeţe în priviri. Auzindu-mă vorbind, s-a apropiat şi m-a întrebat, în româneşte: «Frate, cum mai este viaţa pe acasă?». Omul era unul dintre nenumăraţii basarabeni deportaţi de Stalin. În ţinuturile polare, la mii de kilometri de rădăcinile neamului său.


SPER CA "MISCAREA DE REZISTENTA" VA IZBUTI...

Da, viaţa este un şir interminabil de întrebări şi mirări. Mă mir şi eu că, în ultimii doi ani, am reuşit să scriu, şi să public!, trei cărţi. Romanul de dragoste «Dulce, dureroasă melancolie», volumele de publicistică «Ocrotiţi-l pe Romeo!» şi «Metroul Românesc şi Metrourile Terrei». Una dintre ultimele două cărţi rămâne, din motive personale, o rană mereu deschisă în sufletul meu. Zestrea pe care am adunat-o în atâţia ani are de toate. Şi reuşite, şi înfrângeri. Şi frumoase, emoţionante aduceri aminte, dar şi cicatrice greu de vindecat. Cum reuşeşte o biată inimă să reziste la atâtea agresiuni? Nu mă întrebaţi. Pentru că, pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu, în schimb, că am reuşit să mă împrietenesc cu toate anotimpurile. Că blestematul nor din vulcanul islandez va obosi odată şi odată. Nutresc, de asemenea, speranţa că, poate, mayaşii au greşit cu al lor calendar vechi de 5.000 de ani, potrivit căruia se prezice încheierea unui ciclu planetar fix în decembrie 2012!... Nutresc iarăşi speranţa că «Mişcarea de Rezistenţă» angajată de Jurnalul Naţional va izbuti, până la urmă, să stăvilească măcar în parte mentalităţile, comportamentele aluvionare generate de rânduieli strâmbe, şi nu numai. Încerc ­ poate chiar voi reuşi!  ­ ca până la următoarea aniversare să termin volumul de nuvele la care lucrez. Nu conteneşte să mă bucure  «clipa cea repede ce ni s-a dat». Să mă bucur de miracole ­ dar sunt atent şi la fragilitatea lumii în care existăm. Am şi eu nostalgiile mele, speranţele mele. Până aici am străbătut un drum lung. Dacă reuşesc să-i împing capătul, cât mai departe, în viitor ­ cu atât mai bine". 

×
Subiecte în articol: calendar