"Nu cred că pot vorbi. Ştiu că este ziua mea, dar sunt fără grai. Maestrul Gheorghe Dinică a dispărut brusc şi sunt încă sub imperiul durerii. Am jucat cu dumnealui. Eram bucuros că este pe calea cea bună, că răspunde la tratament. Dar acum am trecut printr-un şoc incredibil. Dumnezeu să-l ierte! Dar el n-a murit! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am jucat împreună, că există, că ne-a lăsat atât de multe, o creaţie incredibilă. În film, dar şi în teatru. Cine a avut norocul să-l vadă pe scenă a fost un privilegiat. Când am jucat la Naţional, în «Ploşniţa», m-a primit în cabină, alt motiv de bucurie pentru mine. Apoi, mi-aduc aminte că am fost în turneu la Chişinău şi l-am întrebat ce să-i aduc. Dumnealui mi-a spus să-i aduc o căciulă. I-am luat-o şi eram tare bucuros. Când i-am arătat-o, mi-a spus: «Muraru, tu te ţii de cuvânt!». Meseria noastră este una efemeră, dar este una frumoasă care, iată, a dat oameni ca Gheorghe Dinică. Oameni de o valoare inestimabilă. Îmi pare rău!"

Vasile Muraru face parte din acea galerie a oamenilor incredibili, care nu uită de unde au plecat. Nu uită şi nu ratează nici un moment clipa în care să le spună tuturor că a păscut văcuţele pe imaş. Odinioară timid, astăzi Vasile se află pe scenă în apele lui. Vasile Muraru dădea "Bună ziua!" tuturor trecătorilor de pe stradă atunci când a venit la oraş din satul său natal, Doina, din Piatra Neamţ. Din bun-simţ. Când a dat prima dată examen la Facultatea de Teatru s-a pregătit să recite poezia de simţire "Cetatea Neamţului", dar după o strofă comisia l-a oprit şi, din păcate, el s-a regăsit pe lista celor respinşi la admitere. "Aşa că m-am întors la mine în sat, ziua la cules în CAP, iar seara la citit cărţi pe nerăsuflate." A doua încercare de a fi admis la Facultatea de Teatru s-a petrecut peste un an, când seriosul tânăr Vasile s-a prezentat în faţa comisiei compuse din mari actori cu texte de Marin Sorescu, de Anton Pann şi din monologul "La cireşi". "De emoţie am mai uitat din texte, dar m-am descurcat turuind mai departe cu vorbe de la mine. În timpul examenului, l-am văzut pe maestrul Dem Rădulescu că se ridică de la masă şi se plimbă de la un membru al comisiei la altul în timp ce eu dădeam proba. Pe urmă am aflat că le spunea celorlalţi profesori: «Pe ăsta vreau să-l iau eu! Pe ăsta vreau să-l iau eu!». Mă dorea la clasa dumnealui. Apoi, eram fericit să fiu doar pe scenă, nu conta mărimea rolului, dragostea de meserie, respectul pentru colegi sau lectura făceau şi fac parte din însăşi existenţa mea." Ca elev al lui Dem Rădulescu, o altă mare pierdere pentru teatrul şi filmul românesc, Vasile Muraru a învăţat ca pe scenă să fie artist şi în momentul în care a ieşit din teatru să redevină om normal, să-şi respecte publicul, să-şi respecte înaintaşii.