O călătorie cu trenul in Moldova,o intoarcere in timp

Gara Interurbană Ungheni. Locul unde zilnic circulă două trenuri, celebre in Moldova. Trenul Foamei, de la Iaşi la Ungheni. Şi Trenul Ţăranilor, de la Ungheni la Chişinău. A circula cu ele reprezintă o adevărată intoarcere in timp.

Gara Interurbană Ungheni. Locul unde zilnic circulă două trenuri, celebre in Moldova. Trenul Foamei, de la Iaşi la Ungheni. Şi Trenul Ţăranilor, de la Ungheni la Chişinău. A circula cu ele reprezintă o adevărată intoarcere in timp.

Cunoscut pentru fabrica de covoare, cea de ceramică şi cea de coniac, Ungheniul este principalul oraş graniţă dintre Romănia şi Moldova. Pe vremuri puternic militarizat, din cauza frontierei, Ungheniul ni se prezintă ca un mic orăşel in care ruşii şi romănii incearcă să coabiteze, să se ordoneze la visul european. Cetăţeanul de aici visează cu ochii deschişi la privilegii. Cu toate acestea, infrastructura lasă de dorit. Ai senzaţia că te afli intr-un punct mort. In care viaţa se repetă cotidian pe aceleaşi repere. In care nimeni nu poate schimba nimic. Cele mai animate puncte ale urbei sunt reprezentate de cele două gări. Cea Internaţională şi cea Interurbană.

SFATUL. Aflăm că trenul dintre Ungheni şi Chişinău este un amestec intre civilizaţia feroviară şi mocăniţa care străbătea liniile Romăniei pănă acum căţiva ani. Că lumea il foloseşte pentru a duce la tărg orătăniile din curte, uneori chiar şi groşteii din coteţ. Ne propunem o aventură. O "plimbare" cu acest tren. Să vedem dacă filmele western, din anii ’50, se regăsesc in viaţa secolului al XXI-lea, la graniţa Europei. Cu o seară inainte dăm fuga la gară, să vedem graficul de călătorie. La informaţii, o rusoaică de vreo 50 de ani, care nu ştie romăna. Este amabilă şi ne găseşte translator. Ne informează şi plecăm spre casă. A doua zi aveam să urcăm in tren. Ora 7:50. Ajungem in gară. Pentru 9,90 lei moldoveneşti ne asigurăm transportul pe 110 kilometri. Pănă la Chişinău. La colţ găsim "Favoritul". O bombă, amestec intre alimentara şi barul vecinului de la ţară. Comandăm o cafea. 45 de minute erau disponibile pentru a savura lichidul maroniu, cu nume greu de reprodus, fabricat pe plantaţiile din... Rusia. Aparatul Karinei sare in ochiul unui alt consumator. Se prinde că suntem romăni. "Văd că aveţi o sculă profi. Nu cred io că sunteţi in vacanţă." Nu ii răspundem. Căpos, moldoveanul ne intărătă: "Să ştiţi că sunt porci ăia de la vamă. Nu ne lasă la voi. Pe unii, că aşa vrea treaba lor, ii intorc acasă, deşi au viza in regulă! Nu e corect. Omul e batjocorit la consulat şi apoi i se interzice dreptul obţinut". Spune că are exemple şi se oferă să sune. Apoi continuă: "Numai escrocherii fac ăia acolo. Cu ai noştri impreună. Işi dau telefoane, aranjează transporturile de ţigări şi apoi ne-o trag nouă, papagalii simpli". Ne ridicăm. Timpul plecării venise. Apoi işi ia la revedere de la noi. "Vă rog să nu lăsaţi obiectivul in jos dacă vedeţi ceva..."

TALCIOCUL. Un tren ponosit, roşu, se iţeşte in faţă. Urcăm in el şi intrebăm dacă am nimerit unde trebuie. Un cetăţean din Iaşi ne indrumă la următorul tren. "Ista este Trenul Foamei, care vine de la Iaşi", ne aruncă romănaşul. Aflăm că i se spune aşa din cauza micului trafic la care deserveşte. In urma lui, căteva burţi nu vor chiorăi zile bune. Urcăm unde trebuie. Vagoane largi, lume pestriţă, miros greu. De aer stătut amestecat cu transpiraţie. Şi bănci de lemn, ca ale lui Onţanu, in Sectorul 2, in Bucureşti. Ocupăm una şi aşteptăm. In căteva minute se umplu vagoanele. La 8:41, uşile se inchid brusc, ca la metrou. Ne uităm curioşi la sistem. Un mustăcios ne explică istoria trenului. "I se spune Trenul Ţăranilor. Are 40 de ani şi a fost modernizat prin ataşarea cauciucului pe mijlocul uşilor. Inainte au fost oameni la care degetele le-au fost prinse in uşă, retezate. Lumea il foloseşte să meargă la piaţă. Cară cu el tot felul. Chiar şi purceluşi. Joia şi duminica." In căteva minute apar patru domni. Imbrăcaţi precum miliţienii de la noi pe vremuri. Sunt "naşii". Le dăm biletele. Scăpăm de ei. Mustăciosul ne intreabă dacă suntem spioni. Aparatul Karinei... Forfota incepe. O babă cu acordeon incepe căntarea. Două ţigănci cu plozii in braţe te bat pe umeri să le dai ceva mărunt. Apar incă cinci babe. Vănzătoare ambulante. Vănd, conform lu’ nea Gheorghe, de la tata de la ţară "ace, brice şi carice". Pe una grasă, murdară şi cu ţăţele pănă in pămănt, o abordăm: "Merge, mamaie?". "Nu merji, mă, fir-ar să fie." Ne arată marfa. Are multe mizilicuri. Dar şi pesmeţi. Incercăm să aflăm ce’s ăia. Se supără: "Pierd timpul cu voi. Haidi, mi, nu ştiţi ce’s ăia şi vrieţi să cumpăraţi?". Ieşim la ţigară. E interzis, dar se practică. Nea Anatolie din Bahmut merge acasă. A fost la piaţă. A luat spirt să ungă reumatismul, o bucată de slană şi nişte păine. Plănge sărăcia de acolo, plănge după baba moartă de un an. Intre timp revine naşul. Ne cere iar biletele, ne spune că suntem in loc public, că pozăm ilegal. Dar ne arată bunăvoinţă şi promite... tăcere. Il intrebăm de sărăcie, de oamenii care circulă. Dacă o fac şi clandestin. Măndru, explică: "Aici sărac e cel care nu munceşte. Atăt". Aflăm de la un pasager că e băgat la comunişti. Aude şi se supără. Nu ia şpagă, deşi mulţi fac blatul. Amenda e mică. Nouă lei. Mai ieftină ca beletu’!

"SPIONUL". "Gheorghe Gaiduc mă numesc. Fost Haiduc la romăni şi schimbat la ruşi." Ne abordează scurt. Dă jos pălăria de paie şi ne recită o poezie. Numai el ştie despre ce. 15 minute ne turuie la ureche. Intre timp, unul din naşi aleargă un puştan. Pusese o piatră intre uşile vagonului. Să respire... Gaiduc nu ne lasă. Se vrea pozat şi dat la ziar: "Io am fost in aviaţie. Iţi spun pentru tine că am lucrat ca mecanic şi spion in serviciile secrete. Acu’ am infiat o fată. De 14 ani. Sunt măndru de ea. Vrei poiezia să ţi-o spun şi in franceză?". Ne face un număr de yoga chiar in vagon. Moment prielnic să dispar. Imi găsesc locul lăngă o familie din Donduşeni. Ne dăm la vorbă. De la idolul lor, Băsescu, pănă la Steaua lui Gică Hagi. Sunt romăni supăraţi pe ruşi, "că ne-au invăţat să ne urăm neamul". Sunt supăraţi şi pe romăni: "Că avem dosarele pentru cetăţenie depuse din 2002. Pentru cetăţenie. Şi nu o primim". Intrăm in Chişinău. La Pruncu, in faţa puşcăriei, căţiva se ridică. Şi fac un ritual de salut. Către cei cu care au fost in celule. Ajungem la destinaţie. După trei ore. Apare şi Gaiduc. Imi cere un pix. Scrie telefonul şi adresa. Mă roagă să aduc televiziunea, "să mă filmeze, că am ce să spun. Pot să şi cănt". Bucuroşi că am scăpat din calvarul numit "Trenul ţăranilor", coborăm. Ne uităm in urmă. La tren, la civilizaţia pestriţă cu care am călătorit, la un John Wayne imaginar, regăsit după aproape un secol. In civilizaţie.

Batjocură

"Să ştiţi că sunt porci ăia de la vamă. Nu ne lasă la voi. Pe unii, că aşa vrea treaba lor, ii intorc acasă, deşi au viza in regulă! Nu e corect. Omul e batjocorit la consulat şi apoi

i se interzice dreptul obţinut"

călător anonim

Antiteză

"Ruşii ne-au invăţat să ne urăm neamul. Sunt supărat şi pe ai noştri, pe romăni. Că avem dosarele pentru cetăţenie depuse din 2002. Pentru cetăţenie. Şi nu o primim. Nu ştiu ce au cu noi"

cetăţean din Donduşeni

Arhaic

"I se spune Trenul Ţăranilor. Are 40 de ani şi a fost modernizat prin ataşarea cauciucului pe mijlocul uşilor. Inainte au fost oameni la care degetele le-au fost prinse in uşă, retezate. Lumea il foloseşte să meargă la piaţă. Cară cu el tot felul. Chiar şi purceluşi. Joia şi duminica"

călător anonim