"Crezul acesta este de la Dumnezeu, fiindcă el a făcut mi­nunea să avem un copil special. Alin e cel de-al doilea copil al familiei noastre. Primul, o fetiţă născută cu greutatea de 1,500 grame, prematur, e acum sănătoasă şi a avut o dezvoltare normală.

Alin a venit pe lume la şapte ani diferen­ţă şi ne-am considerat cei mai fericiţi părinţi din lume, că avem o fetiţă şi un băiat. La fel ne simţim şi acum. Alin a fost un copil «cuminte», s-a dezvoltat normal din punct de vedere fizic, a spus «mama»  «tata» pe la 10- 11 luni mai spunea «mamaie», «tataie», «apa», «papa», cam acesta era vocabularul lui.

Nu ne-am îngrijorat în privinţa vorbirii, am pus-o pe seama faptului că este un copil mai liniştit, soţul meu este o persoană mai calmă şi-am zis că e ceva ereditar. La vârsta de 1 an şi 3 luni l-am operat de frenolingual, adică i s-a tăiat aţa de sub limbă, la indicaţia medicului pediatru, acesta spunându-mi că o să fie «sâsâit».

Pentru că socrul meu avea probleme cu pronunţia acestei litere, am zis că aşa trebuie să facem şi aşa am făcut. A fost operat doar cu anestezie locală la năsuc, nu a fost adormit, fiindcă era foarte cuminte, l-o fi durut sau nu, nu ştiu şi n-o să pot şti niciodată. Apoi, au mai urmat câteva internări la Spitalul Grigore Alexan­drescu, pentru diferite răceli şi complicaţii ale acestei boli. Medicii nu au ştiut să-mi răspundă nimic la micile mele (pe atunci) semne de întrebare: de ce copilul nu vorbeşte... Dar nici eu nu ştiam, pe atunci, de autism".


ŞOCURILE SUFERITE
"Când fiul meu avea vreo 2 ani, am auzit de la cineva despre povestea unui copil care nu a mai fost vizitat la o grădiniţă cu program săptămânal de părinţi, fiindcă mama lui mai născuse un copil, şi că, atunci când alt copil i-a furat încălţămintea, el, neavând pe nimeni căruia să i se plângă sau să-l consoleze, a suferit un şoc şi nu a mai vorbit, devenind autist.

A fost prima oară când am auzit despre autism. I-am spus ulterior medicului de familie, care era şi pediatru, despre această boală şi l-am întrebat dacă Alin este autist. Mereu m-a asigurat că nu...

Copilul meu avusese nişte epi­soade urâte la spital, faza cu operaţia, a căzut din pătuţ din vina unei asistente care, după ce i-a făcut injecţia, nu i-a fixat grilajul la pătuţ şi, sub ochii mei (eram la uşa salonului, că nu aveam voie în salon când se făcea tratamentul), a căzut între pătuţuri şi s-a lovit, iar o altă asistentă mi l-a aspirat pe nas şi pe gură şi i-a tras atât de mult mucozităţile, încât îi trăgea sânge la un moment dat de unde îl rănise. I-am smuls furtunul asistentei din mână în urletele copilului... Apoi, la creşă am aflat că a fost bătut în repetate rânduri de o anumită asistentă (când plecam dimineaţa la creşă şi copilul vedea că o iau pe acel drum - avea 2 ani şi jumătate atunci - plângea încontinuu şi atunci nu mi-am dat seama de ce), lucru aflat de la copiii mai mari de la acea creşă. Toate acestea am considerat că au fost şocuri pentru copilul meu şi că de aceea nu vorbeşte.

La vârsta de 3 ani şi jumătate am fost la un medic în Spitalul Obregia, la psihiatrie infantilă băieţi, care m-a asigurat că e un copil normal, «copiii cu probleme se cunosc de când intră pe uşă», acestea au fost vorbele acelui medic. Asistenta a su­gerat ceva legat de autism, dar când a văzut că medicul e atât de vehement în diagnostic, nu a mai zis nimic. Am mai aşteptat încă o jumătate de an.

La vârsta de 4 ani am mers la dna dr Sanda Măgureanu, la cabinet particular. După ce l-a întrebat cum îl cheamă şi i-a cerut să-i arate urechea stângă, ne-a spus sec: «Este autist». Am simţit că toată lumea s-a năruit cu noi şi poate de aceea, văzându-ne feţele, ea a continuat: «Hai să nu zicem autist, ci cu elemente de autism».

Ni s-a prescris Rispolept. Am venit acasă şi am căutat pe internet tot ce puteam afla despre autism. Aşa am dat de forumul părinţilor copiilor cu autism, aşa am aflat despre dnul dr Radu Naghiu, la care am ajuns a treia zi de la diagnosticul dnei dr Măgureanu, şi care i-a prescris copilului remedii homeopate. Şi aş putea continua mult despre drumurile noastre pe la diverşi doctori specialişti, dar sunt lucruri dureroase şi nu vreau să mi le mai amintesc în amănunte..."

ABA, ADAPTATĂ SĂRĂCIEI
"Am citit despre ABA şi am zis: hai să facem şi noi. Când am citit despre costuri, iar ne-am blocat, noi fiind dintr-un orăşel de provincie. De unde oameni să lucreze cu copilul? De unde bani să-i plătim? Eram prinşi, şi suntem şi acum, cu rate pentru casă, maşină şi alte obiecte de uz casnic. Nu ştiam ce va urma, că altfel nu am fi făcut aceste credite. Am avut marele noroc ca o mămică, care are şi ea un astfel de copil, să mi-o recomande pe una din «fetele» ei. A început să lucreze şi cu Alin: doar două ore, nu ne permitem mai mult. Aş vrea să-i dau numele fetei care lucrează cu Alin, dar ştiu că nu o să-i placă, eu însă vreau să-i mulţumesc din suflet pentru ce a făcut şi face cu fiul meu.

Acum era vorba de programe, trebuia să caut un supervizor, dar când ne-am dat seama că nu ne permitem aceste costuri, am început să fac singură programele, după cele puse pe net de părinţii cu suflet mare. Aşa am învăţat într-un an jumătate cu două ore pe zi cam ce învaţă în şase luni copiii care fac zilnic opt ore de terapie.

Continuăm tratamentul homeopat, mergem la logopedie, o dată la două sau chiar trei săptămâni, la o doamnă extraordinară, doamna Ana Stoica, care lucrează cu mulţi copii cu autism (drumul e costi­sitor şi nu se poate de mai multe ori) şi facem terapie ABA, aşa cum ne pricepem, două ore pe zi. Iar Alin merge la grădiniţă normală! Avem progrese, dar ele ar putea fi mult mai mari dacă orele de terapie ar fi mai multe şi am avea o supervizare de la un specialist. Mi-e teamă că nu pot să-l recuperez pe Alin până la vârsta de 8 ani, pentru a-l putea da la şcoală de masă..."


ÎN PELERINAJ, LA MĂNĂSTIRI
"Am scris numai despre ce am făcut practic pentru a ne ajuta copilul... Acum aş vrea să vă împărtăşesc din trăirile şi mersul vieţii spirituale al familiei noastre, după ce ne-am apropiat de Dumnezeu. De când am aflat de situaţia copilului meu, am început să-l împărtăşim în fiecare duminică.

Ulterior, după vreun an, am început să mergem la masluri, la biserici, întâi la noi în oraş, unde am fost trataţi groaznic de oameni şi de preot, apoi la Biserica Letca Nouă, la icoana făcătoare de minuni, unde am găsit foarte multă înţelegere din partea preotului, şi mai puţină din partea oamenilor.

Copilul a început să stea, treptat, la slujbe, am început să mergem şi la alte mănăstiri, am fost singură cu el în pelerinaj prin ţară, la 15 mănăstiri cu icoane făcătoare de minuni. La mănăstirile din Vâlcea, la Arnota, pe munte, şi la Frăsinei, la Mănăstirea Comana şi, nu în ultimul rând, la Mănăstirea Radu Vodă, la Sfântul Nectarie, vindecătorul de orice boală. Nu ştiu dacă lui Dumnezeu îi place să spun toate aceste lucruri, dar de când am început să mergem la masluri, a început şi copilul să vorbească.

Legat de prieteni, pot să vă spun că în momentul în care majoritatea prietenilor noştri au aflat că avem un copil cu autism s-au retras, de parcă boala ar fi fost contagioasă. Eram o gazdă minunată până atunci, îi primeam de cele mai multe ori la mine acasă... Însă a fost un lucru extraordinar această «pierdere a prietenilor», doar aşa ne-am dat seama că cele mai frumoase evenimente ale vieţii sunt cele alături de familia ta şi doar cu familia ta. Şi am găsit o mulţime de prieteni în părinţii copiilor cu aceeaşi problemă.

HARUL DE LUMINARE
Pentru Alin... Dorim, din tot sufletul, să putem face mai multe ore de terapie, dar nu putem, pentru că nu avem cu ce le plăti... Şi speranţa este la Dumnezeu, ca lipsa acestor ore să fie umplută cu har de luminare, vindecare de la El. De câteva luni pot să vorbesc cât de cât despre problema băieţelului meu, fără să mai plâng, dar există încă momente când primeşti lovituri exact de la oamenii de la care nici nu te-ai aştepta... Şi plângi, oriunde te-ai afla, că nu te poţi abţine. Dar loviturile acestea te întăresc, nu te doboară. Mă simt ca o leoaică care-şi apără puii cu preţul vieţii... Vreau să mulţumesc familiei mele, care mă sprijină în tot ce fac, care îmi suportă stările de supărare, frustrare sau nervozitate. În special fiicei mele, care a fost ca o a doua mamă pentru Alin, soţului meu, care m-a sprijinit, aşa cum a ştiut el să o facă, mai stângaci, dar mereu alături de mine, părinţilor mei, colegilor, educatorilor, femeilor de serviciu de la grădiniţă, tuturor persoanelor la care am găsit o vorbă bună. Şi, în primul rând, lui Dumnezeu, pentru tot ceea ce face
pentru noi".

Cei care vor să-l ajute pe Alin pot lua legătura cu mama lui, la numărul de telefon 0722.163.383.
(n.r. - Pe mama lui Alin o cheamă Georgeta. Locuieşte într-un orăşel de provincie, unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Georgeta ar fi vrut să nu se afle ce profesie are. Ne cerem iertare că nu-i respectăm rugămintea. Trebuie ca şi finalul scrisorii ei să ajungă la dumnea­voastră...
"E dureros să ştii că pe copilul tău îl doare ceva şi timp de cinci ani nu poate să spună: «Mă doare burta», «mă doare dintele», «m-am lovit, auu»... Este cel mai dureros. Câteodată, mă gândesc că ar trebui să fac mai multe pentru fiul meu, că timpul va trece, iar eu nu-l voi putea recupera în totalitate... Sunt de profesie învăţătoare. Vă daţi seama că dure­rea la mine e mult mai mare decât la un părinte care are altă profesie, când ştiu că prin mâna mea trec atâţia copii, cărora le pun stiloul în mână, şi mă gândesc că poate fiul meu nu va primi de la mine tot ceea ce le dăruiesc copiilor pe care îi învăţ şi îi educ la şcoală".)



URMEAZĂ
Povestea lui Nicuşor, un băieţel autist de la ţară. Mama lui este singurul terapeut cu care face ABA.