Anda Onesa de acum: "Asta sunt eu, altfel aş fi altcineva"

Romănia via e_mail America. Un interviu realizat in decurs de mai bine de o lună. Anda a vrut un răgaz: "mă intrebi lucruri serioase şi, probabil, răspunsurile mele vor jena căteva persoane, aşa că trebuie să mă găndesc dacă să pun tunurile sau numai mitralierele in poziţie de tragere". A pus tunurile…


Actriţa Anda Onesa a părăsit Romănia acum aproape 16 ani. Trăieşte in America, are un soţ (pe Arnold), un copil de 9 ani (pe pistruiata Clio) şi un căţel de trei ani (pe Oreo). "America este un loc unde am invăţat adevăratul inţeles al vorbelor lui Isus Cristos: să arunce cu piatra cel ce n-a păcătuit niciodată!". Locuieşte pe malul Hudsonului (unul din cele mai mari fluvii din America). "Am creat acolo un paradis (mie mi-a trebuit 8 ani, cineva a creat lumea in 6 zile numai- m-am tot găndit să-L intreb secretul dar…mai aştept să mi se reveleze)". A fost profesoară de istorie Americană, acum e real estate agent şi specialist in BTB Feng Shui. Soţul ei este unul dintre cei mai recunoscuţi specialişti din lume in antichităţi Hinduiste şi Buddhiste. De la americani a invăţat toleranţa şi să nu judece pe nimeni. A invăţat faptul că munca voluntară innobilează sufletul şi ajută comunitatea. De la ea, americanii au invăţat "ceva istorie, bucătărie romănească, politică, abilitatea de a citi printre rănduri".

Securiştii au fost şi pe urmele ei

Anda Onesa: Nimeni dintre jurnaliştii care m-au intervievat nu m-a intrebat DE CE am plecat. O să-ţi răspund sincer şi pentru prima dată o să dezvălui faptele care m-au făcut să plec din ţară (niciodată nu mi-am dorit să plec, nici măcar pe vremea lui Ceauşescu). Şi ca să inţelegi de ce am plecat, trebuie să o iau cu povestea innainte de 1991 (anul cănd am plecat din Romănia). Trebuie să mă intorc la anii grei sub Ceauşescu. Am inceput să am "probleme" cu securitatea din liceu, din momentul in care m-am intors din Polonia, unde Solidarnii incepuse lupta in Gdansk. Securistul din Pucioasa a crezut de cuviinţă să mă ţină intr-o zi 3 ore in beciul clădirii şi să mă innebunească cu intrebări despre Polonia şi despre vecinii mei, Adventiştii. Ei, eram eu tănără dar nu proastă. Mi-a dat drumul că nu a avut loc de intors cu mine. Dumnezeu ştie ce a raportat (tare aş vrea să-mi văd dosarul).

Următoarea perioadă in care am avut de-a face cu cretinatatea sistemului a fost Alexandria, oraşul unde am stat vreo 5 ani după absolvirea Facultăţii de Filosofie in 1983. Acolo am intălnit oameni de excepţie, care m-au ajutat şi m-au susţinut (chiar impotriva securităţii locale). Cred că pentru biroul local eu eram un "premiu" că altfel nu pot să-mi explic ce dracu au avut cu mine (in afară de gura mea slobodă şi de faptul că imi exprimam deschis opiniile despre acţiunile lui Ceauşescu). Faptul că au incercat să-mi bage pe cineva in pat (din fericire ofiţerul respectiv a fost un prost actor), ştiind că eram acolo cu soţul meu, mi se pare de-a dreptul ridicol.

Lucrurile s-au agravat in iarna lui 84/85 cănd Alexandria a fost răscolită de o mică "revoluţie". Cineva a scris "JOS CEAUŞESCU" pe trotuar, şi clădiri. Am ştiut cine a scris şi l-am susţinut şi protejat. Anul acela m-a convins că trebuie să fac ceva. In sfărşit ocazia a venit in vara lui 1988. M-am mutat in Bucureşti (cu ajutorul unui şef in partid pe care şi acum il respect) şi profesorul Ruset (care a fost "sinucis" in iunie 1989) din Pucioasa. M-a adus in Alianţa Romănia a lui Mihai Băcanu. Bineinteles că am avut turnători şi cei care au organizat au fost arestaţi in ianuarie, iar eu…Oricum din 1986 nu am mai fost invitată la Televiziune (am realizat un eseu, impreună cu Timi Ursu, din poeziile Anei Blandiana), după ce am refuzat să spun poieziile patriotice ca să spăl păcatul de a recita din Ana Blandiana, şi in 1989 am fost scoasă din 3 filme de domnul Dulea pe diferite motive.

Accidentul neaccidental

In aprilie 1989, cineva a vrut să mă "accidenteze" cu maşina in Piaţa Rosetti, in Bucureşti. M-a salvat un cuplu care a urlat căt i-a ţinut gura "asasinilor, criminalilor". Ei au văzut maşina care m-a urmărit şi care a accelerat cănd eu treceam strada. Maşina a oprit şi patru bărbaţi s-au dat jos dar…oamenii aceia au ţipat aşa de tare că s-au adunat căţiva trecători care m-au recunoscut şi cred că asta i-a făcut pe cei 4 să plece in trombă. Apropo, am incercat să dau de maşină, după Revoluţie (am reţinut marca, numărul şi culoarea) şi mi s-a spus că maşina aia n-a existat. Am fost aşa de şocată că nu am putut să mulţumesc celor doi care mi-au salvat viaţa (le mulţumesc acum!!!).

Au urmat luni de urmărire la vedere şi pe 21 Decembrie, vecina mea Salvina a venit acasă spunăndu-mi că "a inceput " şi in Bucureşti (noi ascultam Europa Libera la ea acasă). Am vrut să plec la Universitate imediat dar…ea şi soţul ei m-au incuiat in casă. Au zis că ştiu că sunt nebună şi o să dau de naiba la Universitate. Noaptea aceea am fost ca un leu in cuscă. Pe la 5 dimineaţa, cred, am bătut cu ciocanul in calorifere şi au venit vecinii. Am ieşit in stradă decişi să mergem la Universitate. (…) La tribunalul Militar, am văzut ofiţeri la fereastră făcăndu-şi semnul crucii! Am avut cu noi şi cupluri de tineri cu copii in cărucior. Noi nu ştiam că armata a avut ordin să intre in cazarmă. Am crezut că vor trage in noi. Cănd am vazut tancurile venind spre noi la Sala Palatului, am zis că trebuie să ne facem rugăciunea de adio. I-am rugat pe cei cu copii mici să intre in curţi,- de dragul lor. Am străns răndurile, ne-am luat de măini şi am aşteptat in linişte să vină tancurile peste noi. Nu pot să-ţi spun ce sentiment am avut cănd am văzut aproape 5.000 de oameni decişi să stea pe loc şi să moară numai ca să nu mai trăiască sub Ceauşescu şi acoliţii lui (care de fapt au creat monstrul). Cănd tancurile au ajuns la vreo 50 de metri, soldaţii au inceput să ne facă semen cu măinile şi căţiva au avut flori.

Cu un urlet de jivină infometată

Da…Calea fiind deschisă, cu un urlet de jivingă infometată am pornit să alergăm la CC. L-am văzut pe Ceauşescu incercănd să ne vobească şi elicopterul plecănd. M-am uitat după pietre, după ceva să arunc dupa el - nimic. Pe la 2 după amiaza, cred (cine mai ţine minte) am ajuns la Televiziune, am format, impreună cu alţi 10 entuziaşti nebuni, o echipă de "interveneţie". Eu luam "ordinele" de la Sergiu Nicolaescu (care era in televiziune) şi pe urmă mergeam la casele pe care el ni le indica să căutam arme sau staţii de radio emisie. N-am găsit nici unele nici altele. Unii locatari ne-au primit cu bucurie alţii…cam deranjaţi.

"Eu am fost gata să mor, şi tot comuniştii au luat puterea"

Pe la 10 am intrat in curtea televiziunii, şi la 11 au inceput tragerile; eu am văzut cu ochii mei Golanţe venind de vis a vis. Ne-am refugiat in clădirea studiourilor şi am ajuns la centrala telephonică. Practic, am auzit toate mesajele care s-au transmis in noaptea aceea la televiziune (eu am fost, impreuna cu centralistele, responsabilă pentru transmiterea mesajelor la studioul care emitea Revoluţia in direct). Ce am auzit şi văzut in noaptea aceea este o altă poveste. Am ajuns acasă pe 25 decembrie (din 22). Vecinii mei mă dăduseră dispărută (nu mi-am luat carnet de revoluţionar, din scărbă, văzănd cine a intrat in răndurile "revoluţionarilor" după revoluţie). De ce povestesc toate aceste lucruri? Ca să intelegi ce speranţe uriaşe am avut că o să incepem o ţară nouă, de la zero, şi o să o facem bine. Nu pot să-ti spun ce jale m-a cuprins cănd mi-am dat seama că am fost pionii unei farse. Eu am fost gata să mor şi tot comuniştii au luat puterea.

In februarie sau martie, nu mai ţin minte, Mihai Tatulici m-a luat la "Veniţi Cu Noi Pe Programul 2". A fost o experienţă extraordinară! Ca orice inceput, eram cu toţii extrem de entuziaşti şi gata pentru sacrificii mari (emisiune grea de tot, in premieră, fără tehnologia adecvată, multe ore pe zi, fără prea multă viaţă privată). Luna de miere nu a durat mult. Eu am incercat să educ romănii in ceea ce priveşte procesul politic (să nu uitam că eu am absolvit facultatea de Filosofie şi nu cea de tumbe), să-i avertizez de cursa in care erau atraşi. Sigur că asta nu a plăcut şi nici faptul că devenisem prea populară. Relaţia mea cu Tatulici s-a stricat de tot. El m-a sabotat căt a putut. (…) M-a scos de pe post, mi-a luat din salariu etc. (…) Ca să nu mai lungesc pelteaua, am cerut să fiu mutată de la Tatulici, şi am ajuns la Calendarul zilei (după lupte şi interveneţii). Răzvan Teodorescu mi-a spus că sunt una dintre favoritele lui şi că am talent şi că el vrea să mă mute la Ştiri («ce să fac la ştiri domnule Teodorescu!? Eu sunt un spirit liber şi creative»).

Pe tot acest fond de dezgust şi lehamite, l-am intălnit pe Daniel, care locuia la New York. Ei, m-am indrăgostit ca o puştoaică şi am plecat in 10 zile la el fără măcar să mă găndesc că nu ştiam engleza. Cam asta despre plecarea mea acum aproape 16 ani.

Primul lucru, la aeroport, l-am luat in braţe pe Daniel şi am crezut că el era răspunsul la problemele mele. Al doilea lucru: am fost dezamăgită de căt de murdar şi urăt era New Yorkul atunci (de atunci Giuliani l-a curăţat şi modernizat).

A fost greu…Cred că eu am aşteptat prea mult de la Daniel, şi el n-a inteles prin ce criză treceam eu. A trebuit să invăţ engelza intr-un tempo foarte alert (noroc că sunt talentată la limbi străine) şi intr-un an şi jumătate am devenit profesoară de istorie Americană. A ţinut 2 ani, după care mi-am dat demisia (in Romania mi-am adorat elevii şi am simţit că le-am marcat intr-un fel existenţa. In New York, m-am văzut neputincioasă să-mi ajut elevii şi am dat peste un sistem extrem de antidemocratic şi corupt).

Mami, tati, Răzvan - fratele meu - şi de cătva timp şi cumnata mea care este nemaipomenită. Mai greu o să fie cănd o să se nască nepoţica mea şi n-am să pot să fiu parte din viaţa ei prea mult.

Asta este o intrebare foarte frumoasă şi foarte grea. Cred că, la urma urmei, alături de cine trăieşti.

Ar trebui să scriu un tratat. In căteva cuvinte: America este un loc unde am invăţat adevăratul inţeles al vorbelor lui Isus Cristos: să arunce cu piatra cel ce n-a păcătuit niciodată!

Aici m-a adus soarta şi este probabil singurul oraş din America (poate şi Miami) unde aş vrea să trăiesc. Este un oraş fenomenal, unde tot timpul se intămplă ceva interesant, unde spiritul creativ este la el acasă. Trebuie să-ţi spun că noi nu mai stăm in NY. Ne-am mutat in suburbia, in Croton on Hudson. Arnold (soţul meu) nu a vrut să crească o fetiţă in oraş aşa că…acum locuiesc chiar pe malul Hudsonului (unul dintre cele mai mari fluvii din America). Am creat un paradis (mie mi-a trebuit 8 ani, cineva a creat lumea in 6 zile numai- m-am tot găndit să-L intreb secretul dar…mai aştept să mi se reveleze). Trebuie să spun că mie imi place oraşul. Eu şi Theo (băiatul meu vitreg - sună urăt in romăneşte) am fost cei care am rezistat mutatului. Pănă la urmă, ne-am acomodat. Acum el este innapoi in oraş, la facultatea de film (School of Visual Arts), iar eu vin des să-l ajut pe Arnold la galerie (care este pe strada 72) şi să mă văd cu prietenii sau cu treabă.

Cam dificil de răspuns: dimineaţa este graba de a ajunge cu Clio la autobuzul de şcoală (fetiţa mea şi cea mai importantă creaţie a mea), să-l hrănesc şi să-l plimb pe Oreo ( cel mai trăznit şi răsfăţat căţel din lume). Pe urmă, mă duc la birou sau la consultaţii (sunt real estate agent şi specialist in BTB Feng Shui). Vin acasă să o iau pe Clio de la autobuz, lecţii, grădinărit (cam un hectar de grădini cu mii de flori), e-mailuri. Asta cănd n-am meetinguri in Manhattan, sau cănd nu mă duc la galerie.

Trebuie să mă laud că Arnold este unul dintre cei mai recunoscuţi specialişti din lume in antichităţi Hinduiste şi Buddhiste. Clienţii lui sunt marile muzee din lume, colecţionarii din domeniu şi alţi dealeri.

Nu, n-am renunţat total. Am făcut căteva spectacole, 2 filmuleţe, mă rog, aşa ca să nu pierd antrenamentul.

Anda Onesa.

Oh, imi ceri imposibilul. Maculichi ( bunica mea) şi Fetiţa şi Bucheţel (căţeii mei ).

Toleranţa, faptul că nu le ştiu pe toate, să nu judec pe nimeni (că niciodată nu ştii intregul adevăr despre cineva), faptul că munca voluntară innobilează sufletul şi ajută comunitatea (fac multa munca voluntară laşscoala lui Clio şi in Croton).

Eu ştiu? Ceva istorie, bucătărie romănească, politică, abilitatea de a citi printre rănduri.

Corupţia (mai ales sub Bush), faptul că nu inţeleg politica (sunt naivi şi cred că guvernul le apară interesele). O să se trezească cu un duş rece.

Well, am o fetiţă de 9 ani Clio India, am un băiat de 18 ani Theo (al lui Arnold dar ca şi al meu), un căţel de 3 ani şi un soţ de…Arnold. Suntem ocupaţi pănă peste cap, alergăm tot timpul. Aici nimeni nu-ţi dă nimic şi "statul" nu te "ajută". Americanii au invăţat că ei trebuie să facă totul. Aici nu există programe sociale ca in Europa, asigurare medicală pentru toata lumea, subvenţii de la stat pentru teatre, filme, cultureă, creşe etc. Tradiţia de la Puritani este asta: cu căt munceşti mai mult, cu atăt Dumnezeu te iubeşte mai mult.

Ne şi "distrăm" nu-i vorbă, şi Arnold a adoptat toţi prietenii mei romăni. Avem multe in comun (de fapt este singurul bărbat cu care am foarte multe in comun). Avem aceleaşi gusturi artistice, aceleaşi opinii politice, dacă trebuie să zugravim, alegem independent aceleaşi culori. Cred ca este o relaţie Karmică. Cred că am petrecut multe vieţi impreună. Asta nu inseamnă că este uşor. Amăndoi avem personalităţi mari şi temperamente pe măsura. Clio este cea care ne intregeşte. Şi ea este un suflet vechi, care a trăit multe vieţi. De fapt, cred cu tarie că de aceea am ajuns şi rămas in America: pentru ca ea a trebuit să se născă mie şi lui Arnold.

Despre politică, Băsescu şi Tăriceanu

Da, politica este pasiunea mea. Urmăresc şi zona politică romănească, fireşte. In iunie am fost invitată la TIFF şi m-am intălnit cu Domnul Tariceanu după gala, la petrecerea de rigoare. Am stat de vorbă pănă pe la 2 dimineaţa. Mi s-a părut un om cu care se poate sta de vorbă şi care ştie ce are de făcut, haios şi cu umor (şi barbat bine, nu?). Doamna Tăriceanu mi-a făcut o impresie foarte bună. Mi s-a părut intelligentă, fără fiţe şi figuri, dezinvoltă (şi tănără şi frumoasă)-un atu pentru un politician.

Nu-l cunosc pe domnul Băsescu. Mi se pare un tip practic. Nu inţeleg cum de nu se poate ajunge la un consens politic aici. Amăndouă părţile trebuie să danseze impreună. Mi se pare că cei doi merg pe cale romănească bătătorită de istorie: mai bine pierd tot decăt să mă impac cu el! O prostie mai mare ca asta nu se poate. Vor pierde amandoi şi vor căştiga ceilalţi. Şi cu asta basta! Este un fel de Zen comic romănesc. Sunt atătea de rezolvat in ţara asta, şi ei au timp de certuri care nu duc nicăieri. Domnul Tariceanu mi-a spus că a incercat tot ce a putut dar că nu se poate lucra cu domnul Băsescu. El nu inţelege care sunt atribuţiile unui preşedinte in Romănia. Am inţeles că el vrea să conducă ţara ca pe vas, unde era căpitan. Eu aş fi curioasă să aud şi părerea Domnului Băsescu. Numai după aceea pot să vin cu o părere personală corectă.

Pasiunea cu care mă aruncam in fiecare rol. Ştiu că sună prosaic, dar nu ştiu cum să-ţi explic starea de tensiune şi ardoare cu care mă adănceam in fiecare rol. Nu mai exista nimic decăt rolul pe care il făceam la momentul respectiv. Mă fascina experimentarea cu emoţiile umane. Asta cred că a fost unul din motivele care a dus la primul meu divorţ. Bărbaţii acceptă greu să fie pe locul doi in viaţa nevestei. Cu americanii, e mai uşor. Ei ştiu că fără dedicaţie, nu poţi face nimic. Arnold ştie că atunci cănd ma angajez să fac ceva, fac cu pasiune şi dedicaţie. Am o forţă care mistuie şi pe care n-am chef să o sting. Asta sunt eu, altfel aş fi altcineva…

Anda Onesa - este şi rămane un nume de referinţă al filmului romănesc. "Septembrie", "Duios Anastasia trecea", "Noi cei din linia intăi", "Primăvara bobocilor" (1985), "Pas in doi" (1985) sunt căteva din filmele in care a jucat. Pentru rolul Anastasia, Anda Onesa a căştigat Premiul pentru Cea mai Bună Actriţă la Festivalul de la Karlovy Vary, in 1980. A inceput să facă film la 17 ani, iar intălnirea ei cu filmul a fost una intămplătoare.