Arad, oraşul-martir de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Aproape nimeni nu-şi mai aminteşte acum de Revoluţia de la Arad. Totuşi, acolo au murit 19 oameni, iar alţi 38 au fost răniţi în lupta cu nevăzuţii terorişti. Iar până acum, la fel ca în tot restul ţării, nimeni nu a răspuns în faţa legii pentru aceste tragedii.

Ori de câte ori s-a vorbit despre Revoluţia din '89, în ultimii 20 de ani s-a discutat numai despre Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu ori Braşov. În schimb, Aradul a fost plasat undeva la coada listei şi despre el s-a vorbit foarte puţin. Atât de puţin, încât straniile evenimente petrecute acolo au intrat până la urmă într-un nemeritat con de umbră şi uitare.

Cine îşi mai aminteşte acum despre Revoluţia de la Arad? În afară de localnici, aproape nimeni. Totuşi, acolo a fost o revoluţie ciudată, care, dacă ar fi continuat aşa cum începuse la 21 decembrie, avea toate şansele să rămână o "revoluţie de catifea", încheiată paşnic, fără nici o victimă. Nu a fost să fie aşa şi, începând cu noaptea de 22/23 decembrie, acolo au murit 19 oameni, iar alţi 38 au fost răniţi.

Acestor victime li se adaugă alţi patru oameni, originari din Arad, care au murit atunci în alte oraşe ale ţării. În contrast cu situaţia înregistrată în restul ţării, evenimentele de la Arad au luat o întorsătură dramatică numai după fuga cuplului Ceauşescu. Abia după aceea întregul oraş a devenit o "scenă" imensă pe care diversiunea "teroriştilor" şi-a făcut de cap nestingherită.

O altă caracteristică specifică a acestui centru revoluţionar este că, în zilele şi nopţile în care toată ţara părea angrenată într-un război straniu dus pe viaţă şi pe moarte cu nevăzuţii "terorişti", arădenii au fost, probabil, singurii români care nu au crezut nici o clipă că "agenţii superinstruiţi care trag din orice poziţie" ar fi aparţinut cu adevărat Securităţii. În schimb, ei au înţeles rapid şi adeseori pe propria piele că lozinca "Armata e cu noi" a fost doar parţial adevărată.

VECINII TIMIŞOAREI
Locuind la 50 de kilometri de Timişoara, arădenii au ştiut exact, încă de la început, ce se întâmplă în oraşul de pe Bega. La fel ca timişorenii, şi ei erau sătui de "raiul comunist". De asemenea, şi ei au fost la curent, poate mai mult decât restul ţării, cu "bişniţa de stat" pe care autorităţile comuniste o făcuseră ani la rând prin vânzarea "la export" a etnicilor germani.

Fapt care nu avea cum să aducă vreun dram de simpatie nici pentru angajaţii Miliţiei şi ai Securităţii, implicaţi direct în acel "comerţ" imoral cu fiinţe umane, şi nici pentru "căpeteniile" comuniste de la cârma ţării. Astfel se face că, începând cu 16 decembrie, după ce timişorenii se adunaseră în jurul pastorului Tökes, protestând faţă de "răsădirea" sa forţată într-o altă localitate, pe zidurile şi gardurile din Arad au apărut din ce în ce mai multe inscripţii anticeauşiste, iar manifestele anticomuniste au început să circule "pe faţă", aproape la lumina zilei.

ÎNCEPUTUL
Primele mişcări "de stradă" ale Aradului au început încă din după-amiaza de 20 decembrie, când numeroşi localnici, adunaţi în grupuri răzleţe, s-au "plimbat" tăcuţi pe străzile oraşului, adunându-se pentru scurt timp în cele mai importante dintre pieţele sale. După cum se ştie, a doua zi, la 21 decembrie, în toate marile întreprinderi şi platforme industriale din ţară erau planificate "adunările populare" comandate de "organele de partid şi de stat" în cadrul cărora urma ca întreaga clasă muncitoare să-i înfiereze şi să-i condamne pe timişorenii recalcitranţi.

Contrar "directivelor", la Arad nu s-a putut organiza nici o astfel de adunare. Primele semne ale revoltei au apărut la Întreprinderea de Orologerie Industrială (IOI). A fost un alt fel de protest pasiv, începând cu 19 decembrie. Acolo s-a manifestat sub forma unor întreruperi periodice ale lucrului, de câte exact 10 minute fiecare, în majoritatea secţiilor din întreprindere. A doua zi, la 20 decembrie, situaţia s-a complicat din cauza unui amănunt tehnic a cărui cauză nu a fost elucidată nici până acum.

Revoluţionarul Ovidiu Păiuş, fost angajat al IOI, îşi aminteşte că, în dimineaţa acelei zile, curentul electric s-a oprit în cele mai multe dintre sectoarele întreprinderii. Alţi martori relatează că tot aşa s-a întâmplat şi la Fabrica de Confecţii şi în câteva dintre cele mai importante secţii ale Întreprinderii de Strunguri. Până acum, nimeni nu a putut afla din ce cauză sau din ordinul cui s-a întrerupt atunci curentul. Cert este că această "pauză tehnologică", durând mai mult de o oră, i-a făcut pe oamenii care nu au putut începe lucrul să se adune în grupuri, în cadrul cărora îşi comunicau ultimele noutăţi legate de Timişoara.

Fără să ştie, cei care au dispus oprirea curentului au creat un soi de "cameră de presiune" care, ridicând tensiunea acelor momente, a făcut ca muncitorii din cele mai importante întreprinderi ale oraşului să se sincronizeze, chiar şi fără să comunice unii cu alţii.

Scânteia propriu-zisă a revoltei din Arad s-a iscat în dimineaţa de 21 decembrie şi a pornit de la Întreprinderea de Orologerie Industrială. Acolo au existat mai mulţi "lideri de opinie" şi fiecare în parte a avut rolul său în declanşarea protestelor. Unul dintre aceştia a fost Dănilă Onofrei, un muncitor mai în vârstă, respectat de toţi ceilalţi colegi, cu mult mai tineri decât el. Într-un interviu acordat la începutul anilor '90, Onofrei a relatat că în dimineaţa de 21 decembrie, după ce curentul a fost pornit în întreprindere, câţiva dintre tinerii săi colegi au refuzat să înceapă lucrul.

Apoi i-au cerut şi lui să li se alăture. A făcut-o rapid, pentru că şi el gândea la fel ca ei. Iar peste câteva minute, când şefii ierarhici au venit să-i întrebe ce vor, Onofrei a fost purtătorul de cuvânt al tuturor.

După eşuarea tentativei de dialog, tot el a fost cel care a decis în numele tuturor: "Copii, acuma-i clipa! Plecăm". Foşti angajaţi ai IOI şi participanţi activi la acele evenimente, fraţii Mihai şi Pavel Sturz îşi amintesc şi acum că inginerul-şef şi directorul întreprinderii au coborât în secţie printre muncitori şi le-au cerut, inutil, să se potolească. În schimb, secretarul de partid a fost ceva mai categoric: "Mihai, Pavele, nu faceţi gaşcă! Vedeţi că sunteţi pe listă!".

Activistului nici nu-i trecea prin cap că, începând cu acele momente, "lista" lui nu avea să mai intereseze pe nimeni. În scurt timp, 25-30 de oameni au ieşit în curte cântând "Deşteaptă-te, române!". Arădenii consideră că ora opt dimineaţă, când nucleul de protestatari închegat la "Orologerie" a ieşit în stradă, îndreptându-se către Uzina de Strunguri, poate fi considerată "ora exactă" la care a început revoluţia în oraşul lor. Marcat precis în memoria oamenilor, acest reper cronologic ar fi trebuit să asigure Aradului gloria de a fi cel de-al doilea oraş din România care s-a ridicat contra comunismului.

Din păcate, din cauza unor motive încă neclare, în ultimii 14 ani, nimeni nu s-a arătat interesat de clarificarea acestei "ierarhii".

SIRENELE REVOLUŢIEI
Cândva, comuniştii făcuseră din "sunetul sirenei" un simbol al luptei pe care pretindeau că ar fi dus-o contra "orânduirii capitaliste", dar nu este prea clar dacă acele poveşti aveau şi vreun grăunte de adevăr. În schimb, un lucru este cert: sfârşitul orânduirii comuniste din România a fost cu siguranţă marcat de şuierul sirenelor. În marile întreprinderi din ţară, acest sunet tânguitor a fost semnalul care i-a adus în stradă şi pe restul localnicilor. La Arad, primele sirene au sunat în jurul orei 8:30 la Uzina de Vagoane.

Peste doar câteva minute, sirenelor de acolo li s-au alăturat şi cele de pe locomotivele care staţionau în gara oraşului, şi cele din zona CT-5 (Telecomunicaţii CFR). Ieşiţi în stradă, protestatarii plecaţi de la "Orologerie", în număr de câteva zeci, au început să treacă pe la întreprinderile vecine, cerându-le angajaţilor de acolo să li se alăture. Primul lor popas a fost la Uzina de Strunguri, unde au constatat însă că uşile halelor de producţie erau blocate şi păzite de secretarii de partid.

În ciuda acelor măsuri de protecţie, câteva zeci de oameni de acolo au reuşit să scape de sub "ochiul vigilent" al politrucilor şi s-au alăturat coloanei. La toate întreprinderile pe la care au trecut în continuarea marşului, protestatarii au întâlnit uşile închise şi păzite de "ştabi". Aşa s-a întâmplat la Uzinele Textile Arad (UTA), la Combinatul de Prelucrare a Mobilei şi peste tot unde au încercat să scoată alţi muncitori în stradă.

Totuşi, în ciuda măsurilor de siguranţă luate de şefii întreprinderilor, în fiecare dintre acestea au existat câteva zeci de angajaţi care au reuşit să iasă în stradă, îngroşând astfel rândurile demonstranţilor. Ajunşi în plin oraş, manifestanţii au oprit câteva tramvaie ai căror pasageri au coborât, alăturându-se şi ei coloanei. Numărul demonstranţilor a crescut rapid: în mai puţin de două ore, celor câteva zeci de oameni plecaţi de la "Orologerie" li s-au alăturat alte câteva sute, apoi câteva mii.

În cursul marşului, din mulţime au apărut mai mulţi "lideri" care, pentru un timp mai lung sau mai scurt, şi-au asumat rolul de conducători ai manifestanţilor sau ai unei părţi dintre ei. În jurul orei 11:00, printre manifestanţi a apărut şi Valentin Voicilă, tânăr actor angajat al
Teatrului de Stat din Arad. El s-a alăturat muncitorilor, care îl cunoşteau foarte bine, şi împreună cu ei a început să scandeze lozinci anticeauşiste şi de solidaritate cu Timişoara.

În orele care au urmat, actorul a devenit conducătorul acceptat de toţi manifestanţii.
Prima întâlnire cu forţele de represiune a avut loc în zona Poştei Centrale, unde s-a tras chiar şi o salvă de avertisment în aer. Cea de-a doua s-a petrecut în piaţa din faţa Comitetului Judeţean de Partid. Din fericire, de fiecare dată, ambele "tabere" au avut îndeajuns tact, răbdare şi diplomaţie încât să nu se ajungă la un conflict deschis şi în acea perioadă nu s-a înregistrat nici un fel de victime.

ARMATA ARADULUI, CONTRA TIMIŞOAREI
Amplasarea dispozitivului de pază întâlnit de manifestanţi în zona centrală a oraşului fusese deja decisă cu câteva zile înainte. Cadrele militare de la toate unităţile din zonă fuseseră chemate în cazărmi încă de la 16 decembrie. La 17 decembrie, eşaloanele superioare au dispus trecerea în starea de alarmă de luptă parţială, o dată cu intrarea în vigoare a indicativului "Radu cel Frumos", indicativ de alarmă care teoretic ar fi trebuit să intre în vigoare doar în cazul unei agresiuni externe iminente.

În acele zile, în cadrul informărilor şi instructajelor făcute în cazărmile din Arad, militarilor li s-a explicat că intrarea în starea de alarmă de luptă a fost decisă datorită faptului că România este ţinta unei posibile agresiuni străine, iar la Timişoara se încearcă destabilizarea politică a ţării prin acţiunile coordonate ale unor grupuri de agenţi specializaţi în diversiune şi terorism. La 17 decembrie '89, din ordinul direct al Ministerului Apărării Naţionale, o mare parte a efectivelor UM 01380 - Cetate, cu tot cu transportoarele blindate din dotare, a fost dislocată la Timişoara.

Aflate sub conducerea maiorului Dumitru Marcu, comandantul Garnizoanei Arad, toate acele efective au fost puse la dispoziţia Diviziei 18 Timişoara. Aceste efective au rămas acolo până în dimineaţa de 21 decembrie, când au fost retrimise "la bază" la Arad. Din restul judeţului au mai fost trimise contra timişorenilor şi efective de miliţie care urmau să asigure ordinea în unităţile agricole, câteva echipaje de pompieri precum şi unul dintre cele două plutoane ale Trupelor de Securitate staţionate în Arad.

La 16 decembrie, la ora 23:00, Inspectoratul Judeţean Arad al MI a primit ordinul de intrare în "Situaţia nr. 2", prin care se punea în aplicare "Ordinul 2.300/1973", privitor la intrarea efectivelor în stare de alertă.
Apoi, la 17 decembrie, la ora 20:00 s-a dispus intrarea în "alarmă de luptă" a tuturor efectivelor MI din zona Arad.

ÎN SPATELE UŞILOR ÎNCHISE
La 19 decembrie 1989 la Arad a sosit Ilie Matei, secretar în CC al PCR. O zi mai târziu, la 20 decembrie, acolo s-a constituit Comandamentul Judeţean de Coordonare, din care, alături de primul secretar (Elena Pugnea) şi de secretarul adjunct al Consiliului Judeţean PCR mai făceau parte comandantul garnizoanei Arad, mr. D. Marcu, şeful Inspectoratului Judeţean MI, col. Sălceanu, şeful Miliţiei judeţene, col. Cioflică, şi şeful de stat major al Gărzilor Patriotice, lt.col. Stranschi.

La 20 decembrie, alături de aceştia a mai "aterizat" încă un secretar CC al PCR, Radu Constantin. În jurul prânzului şi-a făcut apariţia, sosit de la Timişoara, generalul locotenent Ilie Ceauşescu. El nu a stat acolo decât două ore, în cursul cărora a expus la UM 01380 - Cetate poziţia oficială a PCR în legătură cu evenimentele din Timişoara. În aceeaşi perioadă la Arad a sosit un grup de ofiţeri de la Statul Major al Diviziei Mecanizate de la Oradea, grup condus de maiorul Eugen Bădălan, şeful de stat major al Diviziei.

Aparţinând eşalonului superior care coordona forţele militare din Arad, acest grup a preluat comanda întregului dispozitiv de apărare constituit în oraş.

ECHILIBRU FRAGIL
Aşa cum spuneam, cele două "întâlniri" ale coloanelor de manifestanţi cu dispozitivele de ordine organizate în oraş au fost relativ paşnice. Şi asta pentru că fiecare dintre cele două tabere a evitat să-şi "arate muşchii". Grija cea mai mare a liderilor ridicaţi din rândul protestatarilor a fost evitarea unor acte de vandalism îndreptate contra magazinelor sau a unora dintre "obiectivele" social-politice. De asemenea, manifestanţii s-au ferit să intre în vreun fel de conflict cu militarii care făceau parte din dispozitivele de pază şi menţinere a ordinii.

"Tot timpul ne-a fost teamă că printre noi s-ar fi putut strecura anumiţi agenti provocatori care să-i instige pe oamenii noştri la violenţă. Eram foarte constienţi că, dacă un singur soldat ar fi fost rănit, armata ar fi ieşit din expectativă şi ne-ar fi atacat dur. Într-o astfel de situaţie, şi la noi s-ar fi declanşat o baie de sânge, la fel ca în restul ţării", este şi acum convins Viorel Voicilă, actorul care a fost "sufletul" revoluţiei de la Arad. Acest echilibru fragil a fost menţinut pe tot parcursul ultimelor ceasuri ale "regimului" Ceauşescu şi nu s-a frânt decât în noaptea de 22 spre 23 decembrie, când primul arădean a fost ucis de nişte misterioşi "terorişti" care nu au fost descoperiţi nici până astăzi.

 

Militari
În ziua de 21 decembrie în Arad a fost constituit un dispozitiv complex de forţe militare care urma să asigure paza şi ordinea în oraş. Iniţial, acesta a fost format din 99 de militari de la UM 01380 - Cetate şi 151 de militari de la Unitatea Militară Gai. În jurul orei 13:00, speriaţi de valurile de manifestanţi care ocupaseră centrul oraşului, autorităţile locale, civile şi militare au solicitat întăriri care au şi sosit la faţa locului. Este vorba despre 850 de militari şi 7 TAB-uri de la UM 01191 Lipova.

În jurul orei 14:00, un detaşament de 107 militari, cu tehnica de luptă, proveniţi de la unitatea din Ineu, a fost şi el poziţionat în Arad. În aceeaşi zi s-au întors în oraş şi efectivele militare ale UM 01380, dislocate anterior la Timişoara. Este vorba despre aproximativ 300 de militari şi 21 de TAB-uri care au fost incluse rapid în "dispozitiv". Alături de forţele MapN, în oraş au fost amplasate şi câteva subunităţi de Miliţie, pompieri şi luptători de la USLA - Compartimentul "Arta" din Inspectoratul Judeţean de Interne.

"Pe Bădălan l-am găsit la Consiliu. I-am spus cine sunt, iar el a zis doar: «Bine! Îi împrăştiem şi-i zburăm acum din piaţă». Când am aflat că a murit ministrul Milea am plâns. Am simţit că am rămas ai nimănui. Dar asta mi-a dat curaj să nu mai execut ordinele lui Bădălan"
Neculae Diaconescu, colonel în rezervă

"La Uzina de Vagoane s-a tras sirena. Apoi au răsunat şi sirenele de pe locomotivele din gară. Din acel moment a început să se strângă din ce în ce mai multă lume.
Pe drum am fost fotografiaţi"
Ion Vîrtaci, revoluţionar